4.9 C
București
vineri, 19 aprilie 2024
AcasăSpecialUE - Demoralizare in privinta Kosovo

UE – Demoralizare in privinta Kosovo

In politica, fie ea externa sau interna, cei care cauta justificari in momente in care ar trebui, de fapt, sa-si puna amprenta pe istorie rareori mai primesc o a doua sansa.

Zilele acestea, Occidentul tocmai descopera aceasta veracitate in Kosovo. In 1999, UE si NATO isi uneau fortele spre a zadarnici planurile dictatorului sarb Slobodan Milosevici de deportare a albanezilor kosovari. In 2000, sarbii s-au dezis de acesta si de manipularile sale nationaliste, in 2001 liderul autocrat era extradat de guvernul de la Belgrad. Atunci, perioada ar fi fost oportuna pentru ca Occidentul sa demareze cu presiuni in vederea asigurarii independentei provinciei, precum si a drepturilor minoritatilor ei,  prezentand totodata Serbiei potentiale planuri de compensatie. Kosovo ar fi putut urma exemplul majoritatii celorlalte regiuni ex-iugoslave, care au respins la randul lor ideea unei unificari realizate in conditiile impuse de Serbia. Anii negocierilor purtate in van puteau fi, indubitabil, evitate daca atentia Vestului s-ar fi indreptat constant, si nu doar sporadic, asupra regiunii. In pofida persistentei variilor teorii conspirationiste, statele atlantice nu au fost nicicand preocupate in mod deosebit de zona Balcanilor – nici macar atunci cand isi stiau amenintate interesele. Dupa moartea lui Tito – principalul liant al Federatiei Iugoslave –, in 1980, Occidentul a neglijat atat sa anticipeze problemele intrinsece respectivului eveniment, cat si sa initieze strategii in vederea solutionarii lor.
Drept care Milosevici si-a putut dezvolta, nestingherit, devastatoarea politica secesionista "de la centru".  Planul sau viza provocarea altor republici la secesiune pentru a recurge apoi la armata predominant sarba, precum si la forte paramilitare pentru a acapara respectivele provincii – fie locuite de sarbi, fie bogate in monumente sau morminte sarbesti –, scopul ultim fiind cel al recladirii Serbiei Mari pe ruinele statului federal titoist.
UE, intens preocupata de problematica integrarii, a esuat in a sesiza din timp renasterea nationalismului destructiv, astfel ca nocivitatea fenomenului s-a repercutat, in cele din urma, asupra insasi reputatiei ei privind capacitatea de exorcizare a acestui demon in spatiul european. Membrii UE nu au reusit sa cada de acord asupra unui raspuns neechivoc in chestiunea tragediei iugoslave. In final, SUA au intervenit pentru a impune o pace deficitara in Bosnia – regiunea cea mai insangerata de beligerante. Din 2002, UE a preluat rolul principalului proteguitor al precarei paci din zona, dar a continuat sa se dedice insuficient elaborarii unei strategii de normalizare a situatiei, atat din punct de vedere economic, cat si etnic. Aspectul a incurajat, pe de o parte, diversi hardlineri locali, iar, pe de alta, a condus la un pesimism crescand in randurile fortelor proeuropene din Balcani. Eforturile lui Martti Ahtisaari, fostul presedinte al Finlandei desemnat principal mediator al ONU in vederea identificarii unei solutii viabile pentru Kosovo, au condus la un plan de independenta limitata a provinciei, compensata cu multiple drepturi pentru minoritatile ei. Dar planul Ahtisaari a intampinat retineri majore din partea mai multor state membre ale UE. Unele temeri sunt legate de potentiala reactie a Rusiei – Kremlinul sustinand pe fata nationalismul sarb din cauza numeroaselor avantaje proprii –, altii doresc evitarea unui precedent care ar putea, eventual, incuraja alte minoritati etnice stabilite in diverse state membre ale UE sa solicite concesii asemanatoare celor ale kosovarilor. Asupra tuturor anxietatilor planeaza, nu in ultimul rand, teama reaparitiei conflictelor interetnice in terte zone ale Balcanilor.
In prezent, nimic nu aminteste de confienta afisata de UE la inceputul noului mileniu, dupa (re)lansarea – in 1999 si 2003 – a politicii externe si de securitate comuna, al carei succes depindea si depinde, in mare masura, de solutionarea problemelor din Balcani. Intre timp insa influenta Uniunii si capacitatea ei de exercitare a unor presiuni au scazut continuu, dat fiind ca nu mai poate promite potentialilor "elevi silitori"
statutul de tara membra a UE drept recompensa.
Independenta provinciei Kosovo poate constitui un panaceu doar in masura in care UE depune eforturi enorme pentru a demonstra ca solutia ei este eminamente functionala. Separarea, invocata din ce in ce mai des, va determina atat stramutarea unui numar considerabil de sarbi, cat si amaraciunea si iritarea albanezilor. Valul migratiei va cuprinde o buna parte a populatiei kosovare, pe cand radicalii autohtoni – cu o clasica fixatie pentru teritorii, nicidecum pentru populatie, considerata anodina – si sustinatorii lor externi vor ramane pironiti locului. Daca UE nu va prezenta curand Balcanilor de Vest o strategie bazata pe avantaje concrete pentru toti locuitorii zonei, pe dezvoltare economica si pe neingradirea libertatii de circulatie, initiativa ei ar putea servi, in cele din urma, involuntar, scopurilor celor care doresc sa continue nimicitoarea opera a lui Milosevici.

Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie

Cele mai citite

Urzicile: Delicii Verzi Pline de Nutrienți și Beneficii pentru Sănătate

Urzicile, deși adesea evitate din cauza proprietăților lor iritante la contactul cu pielea, sunt o sursă valoroasă de nutrienți și au numeroase beneficii pentru...

Nicușor a lansat cel mai mare fake-news de campanie

Nicușor Dan a rostogolit cea mai mare minciună din actuala campanie electorală. Presa neomarxistă s-a grăbit să preia anunțul echipei sale, potrivit căruia Agenția...

Părerea românilor despre cazinourile pe bani reali

În momentul de față se discută foarte mult la nivel național despre cazinouri și platforme care oferă jocuri pe bani reali. Operatorii de jocuri...
Ultima oră
Pe aceeași temă