Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Toponimii teatrale

Mircea Kivu Actualizat: 10.08.2016 - 11:39

Radu Beligan n-a fost un reper moral. A făcut compromisuri cu regimul comunist (nu atât de multe ca alţi colegi de breaslă). A fost deputat al Marii Adunări Naţionale şi membru al C.C. al P.C.R. A avut orgolii şi invidii (ca mulţi colegi de breaslă) pe care uneori şi le-a hrănit cu ajutorul relaţiilor politice.

Share

Radu Beligan n-a fost un reper moral. A făcut compromisuri cu regimul comunist (nu atât de multe ca alţi colegi de breaslă). A fost deputat al Marii Adunări Naţionale şi membru al C.C. al P.C.R. A avut orgolii şi invidii (ca mulţi colegi de breaslă) pe care uneori şi le-a hrănit cu ajutorul relaţiilor politice. E adevărat, l-a denigrat pe Liviu Ciulei, invidios că spectacolul acestuia, şi nu cel regizat de el, fusese difuzat la televiziune. Dar, la fel de adevărat e că tot el a insistat pentru găzduirea în turneu, pe scena Naţionalului bucureştean, a subversivei montări a lui Mircea Cornişteanu, tot cu “Scrisoarea pierdută“.

Dacă ar fi să eliminăm din istoria culturii româneşti toate personalităţile care au greşit, probabil că nu am rămâne cu suficiente nume cât să botezăm străzile dintr-o mahala. Pentru mine, Beligan va rămâne prin marile roluri pe care le-a interpretat în “Rinocerii“, “Ucigaş fără simbrie“, “Richard al III-lea“, “O scrisoare pierdută“, “Căldură mare“ şi multe altele. Pentru ele, şi nu pentru laşităţile omului, e bine ca actorul Radu Beligan să nu fie dat uitării. Mai ales că opera actorului de teatru e, prin definiţie, atât de perisabilă.

De asta, cred că nu e în sine neavenită ideea de a se atribui numele marelui actor unui loc din oraşul nostru. E drept, e rizibilă inventarea de pieţe şi piaţete acolo unde sunt doar colţuri sau intersecţii de străzi (e şi cazul aşa-zisei Pieţe a Tricolorului – de fapt, un modest scuar). Pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb de ce nu există locuri care să amintească numele unor la fel de importanţi foşti slujitori ai scenei bucureştene: Liviu Ciulei, Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Irina Petrescu, Alexandru Tocilescu...

Problema e că străzile unui oraş sunt finite. Apoi, funcţia principală a toponimiilor e de a ajuta muritorii să se orienteze în spaţiu, nu de a face ordine între cei dispăruţi. În plus, schimbarea denumirilor este mai costisitoare decât pare, dacă e să ne gândim la numărul cărţilor de identitate, al actelor de proprietate etc. care vor trebui înlocuite. Am locuit pe Strada Compozitorilor din Drumul Taberei.

La un moment dat, după Revoluţie, un primar (liberal) a decis să-i fie dat numele lui Ion Mihalache; bine şi aşa, numai că, atunci când am ales un primar ţărănist, s-a decis că marele om politic merita o arteră mai importantă, drept care s-a făcut schimb de denumiri cu Bulevardul 1 Mai. Acum, după ce oamenii şi-au schimbat de două ori adresa, încă se mai încurcă scrisorile la poştă.

Nevoia de a atribui nume de străzi celor dispăruţi naşte uneori decizii discutabile.

Astfel, Parcul Ioanid, denumit astfel după librarul care deţinuse terenul pe care avea să fie amenajat parcul şi ştiut astfel de orice bucureştean, a fost rebotezat cu numele lui Ion Voicu, artist de valoare incontestabilă, dar a cărui unică legătură cu locul e aceea de a fi primit casă de la stat în preajmă. La fel, omul de stat italian Vittorio Emanuele Orlando, care a contribuit decisiv, în cadrul tratativelor pentru Tratatul de pace de la Paris, la configurarea României Mari, şi-a pierdut dreptul la memoria bucureştenilor în favoarea marii actriţe Gina Patrichi (o Miţa Baston cu accente tragice cum nu se mai face).

O soluţie ar fi atribuirea numelor celor dispăruţi unor artere nou-construite. Aşa s-a întâmplat cu străzile cartierului răsărit lângă Aeroportul Băneasa, care au primit numele unor oameni de teatru şi film decedaţi în perioada respectivă: George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Eugen Barbu, Gheorghe Timică, Iulian Mihu, Mircea Veroiu. Dar actorii şi regizorii au continuat să moară, iar oraşul nu prea mai are unde să se extindă, astfel încât recunoaşterea valorii rămâne aleatorie.

Desigur, există o grămadă de străzi cu nume fără semnificaţie, uneori de-a dreptul ridicole (Afirmării, Ajustorului, Asistenţei, Ataşamentului), sau care n-au legătură cu nimic (Acvariului, Algelor) sau prea uşor de confundat (Alunului, Alunelului, Alunişului), la care s-ar putea renunţa fără mari prejudicii. Doar că, aşa cum am spus, schimbarea lor ar fi costisitoare şi derutantă.

Revenind la regretatul actor cu vocea inconfundabilă, mă întreb dacă n-ar fi mai nimerit ca, în loc de un incert colţ de stradă, numele său să fie purtat de una din sălile Teatrului Naţional, pe a cărui scenă a urcat timp de jumătate de secol.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...