Tirania populară

Andrei Cornea 16.08.2012 - 21:53

Puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice premisele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau visează la o tiranie, indiferent de acoperirea cu votul poporului. Prezentul ...

Share

Puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice premisele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau visează la o tiranie, indiferent de acoperirea cu votul poporului.

Prezentul conflict politic şi legal ac­tu­a­li­zea­ză o veche dispută, existentă cel pu­ţin de la începutul secolului al XIX-lea, dacă nu de la sfârşitul celui anterior: ace­ea dintre regimul „popular" sau „de­mo­cratic" şi regimul liberal, republican sau constituţional. Pentru liberalii clasici, pre­cum „părinţii fondatori" ai SUA ori Benjamin Constant, John Stuart Mill, Ale­xis de Tocqueville, dar şi, mai târziu, I.C Brătianu, absolutismul regilor era deja un fapt revolut, iar marea primejdie de­venise tirania populară, a democraţilor. Această formă de tiranie se instala prin referendumuri de consacrare a unei de­cizii deja luate de către putere, iar de­magogi iscusiţi, precum Napoleon al III-lea sau Al. I. Cuza, la noi, au ştiut să profite din plin de acest procedeu de le­gitimare „populară". Inspiraţi de exem­plele antice - ale democraţiei directe şi totale, îndreptăţit criticată de Tucidide sau Aristotel -, vechii liberali au cons­truit cu prudenţă şi moderaţie ceea ce noi numim „statul de drept", a cărui su­premaţie au afirmat-o răspicat împotriva pretenţiilor iacobine şi mai târziu so­cia­liste: democraţia, ca să nu devină tiranie populară, trebuie să fie limitată de Cons­tituţie, legi şi garanţii ale libertăţilor ci­vice, economice şi politice. Din păcate, în secolul XX, temerile lor s-au adeverit în numeroase cazuri: demagogi precum Hitler sau Mussolini au ajuns la putere susţinuţi de mase, în al doilea caz, iar în cazul primului, prin alegeri şi manevre par­lamentare, finalizate prin refe­ren­du­muri. Majorităţi relative (dacă nu ab­so­lute) au stat mereu în spatele unor re­gi­muri semifasciste sau social-fasciste, pre­cum regimul Peron din Argentina. „De­mocraţi" şi „populari" şi-au spus toţi conducătorii autoritari: de la cei din re­gimurile comuniste („democraţiile po­pu­lare") până la cei din regimurile islamice; dar observaţi cât de puţine regimuri au îndrăznit să se numească pe sine „li­be­ra­le". Iar recursul la referendumuri de con­sacrare n-a fost deloc o raritate: de la Na­poleon al III-lea la Hitler şi Carol al II-lea, „tirania populară" a ştiut bine să-şi le­gitimeze loviturile de stat prin „con­sul­tări populare" pe care apoi le câştiga sis­tematic cu scoruri masive.

Citeşte continuarea în Revista 22.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...