Evident că mulţi români s-au metamorfozat în aceste zile în Theresa May, premierul britanic care – probabil în prag de realegere – este cu adevărat persoana care trebuie să-şi bată cel mai mult capul cu consecinţele atacului terorist din Marea Britanie. Nu e vorba, durerea umană şi trepidaţia le înţeleg foarte clar, la modul personal – în timp ce scriu editorialul, constat că am peste 10 prieteni în Londra şi îi caut pe fiecare, îngrijorat, să-i întreb dacă sunt teferi. Însă noi am avut propriul atentat terorist atunci când tavanul Şcolii numărul 141 din Rahova s-a dărâmat subit.
„Teroristul“ nu era vreun musulman radical, „teroristul“ era acel Dorel care a cârpit un tavan într-un asemenea hal încât era să se prăbuşească în capul a peste 100 de copii – erau patru clase învecinate care se evacuau prin acel coridor al cărui tavan s-a prăbuşit. Tragedia, ignorată complet în mass-media, a fost prevenită de un noroc chior – se întâmpla să fie „Școala Altfel“ şi elevii să desfăşoare activităţi în afara şcolii. Însă societatea românească, e limpede, nu a învăţat absolut nimic din acest incident. Ba mai mult, niciunul dintre oficialii care se bulucesc să vorbească cât mai frumos despre victimele din Londra nu a dat cu nasul pe la Școala 141, să se preocupe şi de cei care ar fi putut fi potenţiale victime de Bucureşti. Nici Gabriela Vrânceanu-Firea, nici Klaus Iohannis, nici Pavel Năstase, ministrul
Educaţiei, nici măcar primarul sectorului 5, Daniel Florea, cel care, judecător fiind în trecut, ne-a mai spus şi că valiza cu bani cash a lui Gigi Becali era în regulă, erau bani de premiere. Numai că ultimul de pe listă este primar cu responsabilitate în domeniul infrastructurii şcolare, nu mai e doar ceva şef pe la o comisie de fotbal.
Am interpelat toţi vorbitorii pe care i-am avut la Conferinţa Naţională în Domeniul Educaţiei, retoric, dacă noi, ca societate, aşteptăm să se prăbuşească o şcoală cu totul, fizic, dacă atunci când a căzut un tavan nu am părut foarte impresionaţi. Întrebarea era retorică şi am adăugat că multe şcoli sunt, metaforic, prăbuşite din cauza standardelor educaţionale extrem de precare, de tipul celor 57 de licee care în 2015 nu au avut niciun absolvent de bacalaureat dintre cei 1.300 de elevi care şi-au încercat şansele. Pentru a-l cita pe ministrul Educaţiei în răspunsul lui: „Ieri a căzut un tavan şi ne aşteptăm ca mâine să cadă toată şcoala. Aceasta este starea, trebuie să o recunoaştem“. Dacă ministrul Educaţiei recunoaşte această stare dincolo de cota de avarie a domeniului, fără a genera în societate mai mult decât un tremurici foarte firav, o ştire Mediafax pe locul 4 sau 5, atunci poate că, de fapt, alegem să asasinăm generaţiile care vin, intelectual sau mental vorbind, cu nepăsarea noastră. Desigur, s-au anunţat nişte inspecţii în toată ţara în urma ridicării problemei de către noi, însă realitatea este aceea descrisă în urmă cu nişte ani de celălalt ministru, Sorin Câmpeanu: „Din cele 19.000 de școli din România, doar 7% au aviz de incendiu“. S-a mai îmbunătăţit situaţia, dar nu foarte mult, se constată cu Școala 141 că abia acum se caută releveurile construcţiei în arhive; nu s-au găsit până acum, deşi tavanul s-a prăbuşit deja de o săptămână.
Un material dat publicităţii la Conferinţa Naţională de Educaţie a fost elaborat de #better, o coaliţie de arhitecți care luptă ca voluntari pentru crearea unui nucleu de schimbare, prin proiectul „Şcoli Sigure“. Arhitecţii discută Legea 10/1995, al cărei articol 25 arată că proprietarii construcţiilor au drept obligaţii efectuarea şi întreţinerea lucrărilor conform cărţii tehnice, păstrarea şi completarea la zi a cărţii tehnice, urmărirea comportării construcției, efectuarea de lucrări de reconstruire şi consolidare a construcţiei, asigurarea efectuării lucrărilor din etapa de post-utilizare a construcţiilor. Niciunul dintre aceste lucruri nu se întâmplă.
Obligaţiile astea obligatorii sunt probabil privite drept facultative, pentru că nu i-a venit nimănui până acum ideea de a acţiona în instanţă managerii de şcoli şi primarii responsabili (pedeapsa unui articol – nr. 35 – din Legea 10/1995 este cu închisoare) pentru lipsa expertizelor tehnice, sanitare, anti-incendiu sau de recepţie a lucrărilor de construcție.
Ce e şi mai supărător este că, deşi angajăm artişti să ne deseneze butaforii cu iepuroi imenşi cu cap de măgar şi împodobim oraşul cu iepuraşi cu sclipici, când vine vorba de o singură structură care să se ocupe de problemele şcolilor din Bucureşti, de pildă, ea nu există. Arhitecţii au sugerat şi nişte soluţii, însă bineînţeles că au fost ignorate până acum în cel mai pur stil balcanic. Prima soluţie este să existe toate documentele puse în ordine.
Deşi pare de domeniul science-fiction, la descentralizarea din 2001 către comunităţile locale şcolile nu au fost predate şi cu dosarele de construcţie, cu releveuri, cu avize, cu schiţe care să arate cum pot fi modificate sau chiar întreținute. A doua soluţie ar fi eradicarea situaţiei în care autorizaţiile de funcţionare în multe şcoli sunt provizorii, „pe răspunderea directorului“.
A treia măsură necesară ar fi pregătirea unor echipe calificate, accesarea fondurilor europene, a patra ar fi realizarea unor studii de fezabilitate pentru adaptarea clădirilor inclusiv cu ieşiri de incendiu.
În fine, expertizarea din partea Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă şi extinctoare suficiente, în aşa fel încât elevul să fie protejat din orice punct de vedere. În loc de normalitate şi puţină grijă, noi vom avea discuţii sforăitoare la începerea anului şcolar, la careul de deschidere. Careul va fi realizat în curtea şcolii, nu de alta, dar acolo nu se poate prăbuşi niciun tavan în capul oficialilor prezenţi. Problemele noastre de securitate națională sunt altele decât cele abordate până acum.
