Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ţara Nouă a lui Băsescu

Alina Mungiu-Pippidi 08.06.2011 - 22:25

Plouă cu propuneri legislative! Schimbăm Constituţia, schimbăm organizarea teritorială, schimbăm felul în care sunt votaţi primarii! Dacă e să ne luăm după PDL, Românica va fi o Ţară Nouă în doi ani. Vom avea ...

Share

Plouă cu propuneri legislative! Schimbăm Constituţia, schimbăm organizarea teritorială, schimbăm felul în care sunt votaţi primarii! Dacă e să ne luăm după PDL, Românica va fi o Ţară Nouă în doi ani. Vom avea voievodate cu voievozi aleşi de o zecime din populaţie, un Parlament mic să-l cauţi cu lupa, spitale puţine şi bolnavi şi mai puţini! Ce să mai vorbim, îţi vine să laşi totul baltă, să te întorci pe loc acasă...

Sunt oportune toate modificările astea de instituţii politice? (Că la Sănătate ştiţi părerea mea.) Ca să răspund, hai să lămurim când o lege - sau schimbarea uneia - este oportună sau nu. Într-o ţară normală nu trebuie trecute legi toată ziua. Guvernarea nu înseamnă neapărat reglementare: guvernele au şi alte instrumente. Economiile suprareglementate se sufocă: mai multe legi nu înseamnă că mai multă lume respectă legea. Legi noi trebuie trecute doar atunci când se poate proba că absenţa lor contribuie la ceva care e demonstrabil o problemă. De asta, în cel mai simplu mod putem discerne dacă o lege e bună sau proastă în două etape: prima - văzând ce problemă se presupune că trebuie să rezolve legea, iar a doua - analizând cum şi dacă legea respectivă poate rezolva respectiva problemă. Hai să trecem prin filtrul acesta propunerile constituţionale ale lui Băsescu şi propunerea reorganizării teritoriale.

O să încep cu propunerea de a renunţa la conceptul că averea dobândită se prezumă licită, introdusă în Constituţie ca reacţie la legea ilicitului a lui Ceauşescu. După 1990, legislatorii - printre ei mulţi care avuseseră de suferit din pricina legii - au creat această garanţie absurdă contra trecutului, care nu se regăseşte în alte ţări, dar care a creat o problemă, dat fiind că tranziţiile sunt mari ocazii de a încropi averi din privatizarea frauduloasă a statului. Puţinele încercări de a atinge aceste averi - de exemplu pe a lui Dan Ioan Popescu - au fost oprite de Curtea Constituţională, legea promovată de UNPR anul trecut, cu controlul marilor averi, e inutilă şi nu se poate aplica, deşi dl Blejnar dă interviuri în ziare favorabile regimului şi face promisiuni fără conţinut, într-adevăr doar schimbarea constituţională poate rezolva ceva. Dar când? Foarte probabil exact acest articol va mobiliza pe toţi parlamentarii contra, pentru că, evident, cine controlează Fiscul va avea puteri sporite asupra opozanţilor unui guvern. Principiul e bun deci, dar şansele de reuşită slabe şi pierdute în viitorul îndepărtat.

Articolele 61-62 din propunerea prezidenţială au schimbări importante. Primul ne anunţă că nu mai avem Cameră şi Senat, ci doar o Cameră. Al doilea, că numărul de parlamentari e limitat la 300. Înainte, nu era specificat câţi parlamentari sunt - ceea ce era mai bine. La ora asta, prin simplă ordonanţă de urgenţă cum s-au dat atâtea, Guvernul poate propune reducerea parlamentarilor fără modificări constituţionale, vezi pe România curată. Asta, presupunând că numărul mare e problema pe care încercăm să o rezolvăm. Dar dacă e asta, atunci de ce să tăiem o Cameră? Ca să facem economii? Păi asta se putea realiza fără nici o modificare constituţională, prin tăierea nu doar a numărului de parlamentari, ci a enormului staff aferent, peste 1.500 de persoane. Vorba e că nimeni nu vrea să taie nimic din aceste sinecuri, tot aşa cum nu a protestat nici un parlamentar când s-au mutat din clădirea istorică şi low-cost din Dealul Mitropoliei în hardughia lui Ceauşescu, al cărei iluminat costă mai mult decât pentru întregul oraş Ploieşti. Poate a dovedit cineva că a doua Cameră e de vină pentru toate relele? Nici vorbă: vă arăt eu pe o bază de date de 180 de ţări că nu e nici o diferenţă statistic semnificativă între ţările cu o Cameră şi cele cu două când vrei să explici buna guvernare. Pur şi simplu nu contează. La noi, a doua Cameră avea mica ei utilitate având în vedere ce presiuni ale grupurilor de interese există asupra legislaţiei, adesea o Cameră reuşea să blocheze ceea ce interesul privat strecurase în legi la cealaltă.

Articolele 70-71 ratează mai departe ocazia de a rezolva o problemă reală, migraţia de la un partid la altul. Cum ar fi putut să o rezolve, dat fiind că actuala majoritate se sprijină pe nişte traseişti? Dar ignorarea problemei arată cât de parţiali sunt reformiştii noştri. Primarilor li s-a interzis deja, de ce nu şi parlamentarilor?

Articolul 72 modificat ia dreptul Camerelor de a mai aproba percheziţiile şi investigaţiile contra parlamentarilor pentru fapte penale cu caracter nepolitic, ceea ce e o problemă reală, ambele tabere politice folosindu-se din greu de acest drept. Dar având în vedere că unele sunt blocate chiar acum, cu majorităţi mai mici decât cea necesară unei modificări constituţionale (două treimi), te întrebi ce rost are să propunem asemenea schimbări? Dacă şeful statului nu-i poate face pe deputaţii lui să nu îl mai protejeze pe Păsat, un interlop pedelist în Parlament, cum o să facă el două treimi din ambele Camere să fie de acord cu chestia asta, când în viitor numărul de pedelişti o să scadă, nu o să crească după alegerile din 2012? Mister.

Articolul 95 vizează o problemă importantă pentru Băsescu, suspendarea preşedintelui. Avizul Curţii Constituţionale ar deveni obligatoriu. Asta e discutabil, pentru că un preşedinte se poate face vinovat şi de lucruri fără raport cu Constituţia pe care Parlamentul ar trebui să le poate sancţiona. Constituţia nu prevede, de exemplu, că un preşedinte nu ar trebui să-şi numească o rudă sau un favorit de orice sex ministru şi să-i încredinţeze o autoritate mai mare decât a premierului (amanta, ginerele, fiul, fiica, nevasta etc.). Te aştepţi ca asemenea fapte să fie prevenite de cenzura opiniei publice, nu de Constituţie. Dar nu se întâmplă aşa. Atunci, la ce serveşte modificarea?

Articolul 103 modificat nu rezolvă problemele învestiturii unui nou guvern. În continuare rămâne cât se poate de arbitrar cine poate fi desemnat prim-ministru. Singura modificare cu sens aici ar fi fost să se specifice că prima încercare de a face o majoritate se acordă cui a câştigat majoritatea relativă, nu absolută, în sistemele proporţionale nu există majorităţi absolute aproape niciodată. Aşa, nu mai contează cine câştigă alegerile, iar asta deresponsabilizează şi mai mult partidele. Dar asemenea modificare ar fi redus discreţia prezidenţială în a numi absolut orice prim-ministru, fără legătură cu rezultatul alegerilor. Pe scurt, s-a procedat invers decât la legea alegerii primarilor, unde s-a considerat că şi cu sub 10 la sută cineva poate fi ales primar direct. Această lege nu a fost încă promulgată şi dacă vreţi să aveţi primari reprezentativi îi puteţi scrie preşedintelui României aici. Şi întrebaţi-l şi de ce primarul poate fi ales cu majoritate relativă, iar prim-ministrul nu.

Articolul 109 alineatul 3 se ocupă de răspunderea membrilor Guvernului. De ce nu se ştie că avem şi acum o lege a răspunderii ministeriale. Dacă nu se aplică, nu e din motive constituţionale. Şeful statului ar avea pârghii să-l dea afară pe Cseke: le-a folosit când l-a dat afară pe Adrian Cioroianu.
Articolul 114 limitează angajarea răspunderii la o singură dată pe sesiune. Asta e o problemă reală, modificarea priveşte observaţiile Curţii Constituţionale la Legea educaţiei trecută astfel, dar, dat fiind că depinde azi doar de şeful statului ca Guvernul Boc să nu-şi mai ia răspunderea o dată pe lună, nu îmi e clar de ce plasăm în viitor rezolvarea acestei probleme. Iar acum venim iarăşi cu o asumare, pe legea reorganizării teritoriale. Cam ipocrită chestia.

Articolul 134 alineatul 3 introduce o problemă încercând să rezolve una. Judecătorii trebuie să se supună deciziilor Curţii Constituţionale (CC), se spune, dar avem o colecţie de decizii ale CC care se bat cap în cap cu cele ale CEDO, a cărei suveranitate e proclamată de alt articol constituţional. Avem CEDO (ECHR) şi Curtea Europeană de Justiţie (EJC) şi Curtea Constituţională, iar a treia e şi cea mai de jos, asta trebuia făcut clar, aşa nu e bine. Ce se întâmplă dacă într-o cauză tribunalul din Sibiu zice ca EJC, şi nu ca CC?

Rezolvarea din articolul 126 alineatul 6 conform căruia instanţelor li se ia dreptul de judicial review (control al legislaţiei) asupra actelor legislative cu caracter fiscal şi bugetar, lăsând asta doar la latitudinea Curţii Constituţionale, e o rezolvare a problemei enorme create de doi ani încoace de când tribunalele şi CC se pronunţă amândouă asupra acestor lucruri, cu consecinţe bugetare catastrofice (se acordă drepturi care nu au acoperire în bani). Am mai scris despre asta, avem de ales între două sisteme, cel al common law, unde orice tribunal are dreptul, şi cel al dreptului continental, unde CC are acest drept. Noi avem drept continental, deci soluţia prezidenţială e firească.

Articolul 133 alineatul 6, în care reprezentanţii societăţii civile în CSM cresc de la 2 la 6, iar cei aleşi de magistratură scad de la 14 la 10, este o eroare. Problema nu e a celor aleşi de magistratură. Întrucât Senatul are cuvântul final, Senatul decide şi, cum s-a văzut la alegerile din primăvara asta, decizia e pur politică. Senatul a aprobat la reprezentant al societăţii civile condamnat de un tribunal (Alistar) şi pe nevasta unui senator pesedist - pseudosocietate civilă. Dacă trecem la şase, o să avem şase pseudo, să nu vă închipuiţi că Senatul o să o pună pe Laura Ştefan. Măcar magistraţii sunt aleşi de breasla lor şi spaţiul de manipulare în Senat e mai mic. Pe scurt, propunerea ar politiza mai tare CSM, nu mai puţin, şi nu ar aduce decât controlul cui are majoritatea în Senat asupra acestui organ al independenţei judiciare.

Articolul 138, propus şi de mine acum ceva timp (limitarea constituţională a deficitului bugetar), era mai bun dacă se limita la primul paragraf. Al doilea limitează prea mult libertatea Guvernului (împrumuturi externe doar pentru investiţii - păi, dacă l-am fi avut în vigoare acum, Boc nu avea din ce plăti pensiile), iar 3 şi 4 deschid uşa încălcării lui 1 şi 2 (ce stil de a legisla, parcă suntem la vals, un pas înainte, doi înapoi).

În sfârşit, propunerea reorganizării teritoriale e prezentată ca rezolvând problema ineficienţei accesării fondurilor europene. Dar studiile pe tema asta (vezi aici) nu identificau organizarea teritorială ca problemă, ci lipsa de resurse umane şi corupţia. Vreţi opt voievozi mari în loc de patruzeci de baroni mici şi mijlocii? Sau 12? Sau 6? Dat fiind că propunerea nu a fost discutată nici măcar cu experţii de la Fondul Naţional de Dezvoltare, totul e arbitrar. O fi vreun studiu secret de Lăzăroiu care arată avantajele electorale, că aşa se explică totul.

Aplicarea legilor deja existente ASTĂZI ar rezolva multe dintre problemele pe care le aveam fără modificări legislative. Dacă nu există voinţă politică, nici noua Constituţie nu va putea trece, că tot ăia fără voinţă politică trebuie să o aprobe. Două propuneri - caracterul prezumat licit al averii şi limitarea deficitului - nu se pot într-adevăr rezolva decât aşa, şi e datoria noastră să încercăm. În rest, îngeraşii să facă bine acum, când sunt la putere, nu să propună legi care reprezintă tot atâtea forme de amânare a binelui pentru un viitor ipotetic.

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin

Citește totul despre:

Comentarii

loading...