Departe de a se atenua, criza euro a luat o nouă turnură – din ce în ce mai rea în ultimele luni. Banca Centrală Europeană a reuşit să gestioneze criza economică datorată îngheţării creditelor prin operaţiunile sale de refinanţare, prin care a împrumutat băncilor din zona euro peste un trillion de euro, cu o dobândă de 1%. Asta a ajutat foarte mult pieţele financiare, iar efortul BCE a reuşit să ascundă, o vreme, deteriorarea din interiorul pieţelor, dar acest lucru nu va mai putea dura mult timp.
Problemele fundamentale nu au fost rezolvate; decalajul dintre ţările creditoare şi cele debitoare se măreşte. Criza a intrat într-o fază mai puţin volatilă, dar mult mai letală.
La debutul crizei economice, destrămarea zonei euro era de neconceput: capitalul şi datoriile exprimate erau atât de amestecate, încât o scindare ar fi dus la prăbuşirea necontrolată a zonei euro. Dar, pe măsură ce criza a progresat, sistemul financiar al zonei euro s-a orientat progresiv în direcţia naţională.
Acest trend a trecut prin mai multe etape în ultimele luni. Operaţiunile de refinanţare pe termen lung le-au permis băncilor italiene şi spaniole să se aventureze în tranzacţii ale titlurilor de stat profitabile, cu un risc scăzut. Iar tratamentul preferenţial al Băncii Centrale Europene privind titlurile de stat greceşti îi va descuraja pe alţi investitori să amâne datoria suverană. Dacă această situaţie va mai continua mulţi ani, o scindare a zonei euro va putea fi posibilă fără o prăbuşire – omleta ar putea rămâne neamestecată – dar băncile centrale ale ţărilor creditoare ar putea impune băncilor din ţările debitoare condiţii greu de îndeplinit.
Bundesbank a devenit conştientă de pericol. Acum, duce o campanie împotriva expansiunii nedefinite a rezervelor de bani şi a început să ia măsuri pentru a limita pierderile care ar rezulta în urma unei destrămări a zonei euro. Asta dă naştere unei profeţii: odată ce Bundesbank-ul începe să se pună la adăpost de o eventuală destrămare, toţi vor face la fel. Pieţele încep să reflecte asta.
Bundesbank a început să înăsprească condiţiile de creditare. Asta ar fi fost o măsură bună, dacă Germania ar fi fost o ţară de sine stătătoare, dar ţările membre profund îndatorate din zona euro au nevoie de avize de plată din partea Germaniei, pentru a evita recesiunea. Fără sprijin german, acordul fiscal încheiat în decembrie nu va putea funcţiona. Ţările cu un grad mare de îndatorare fie nu vor reuşi să implementeze măsurile necesare, fie, dacă o vor face, nu îşi vor atinge ţintele, întrucât prăbuşirea creşterii economice va reduce veniturile bugetare. În oricare dintre cazuri, rata datoriilor va creşte, iar decalajul de competitivitate faţă de Germania se va adânci.
Indiferent dacă euro va rezista sau nu, Europa are în faţă, în cel mai bun caz, o lungă perioadă de stagnare economică. Alte ţări au trecut prin experienţe similare. Ţările din America Latină au trecut printr-o astfel de situaţie timp un deceniu, după 1982, iar Japonia a stagnat timp de 25 de ani, dar toate au supravieţuit. Dar Uniunea Europeană nu este un stat şi este puţin probabil să supravieţuiască. Capcana micşorării datoriilor ameninţă să distrugă o uniune politică incompletă.
Singura cale de a ieşi din această capcană este să recunoaştem că actualele politici sunt contraproductive şi să schimbăm cursul. Nu pot propune un plan complet, dar se impun trei observaţii. În primul rând, regulile după care se guvernează zona euro au dat greş şi trebuie revizuite complet. Apărarea unui status-quo care nu are sorţi de izbândă n-ar face decât să înrăutăţească lucrurile. În al doilea rând, situaţia curentă prezintă multe anomalii şi este nevoie de măsuri excepţionale pentru a restabili normalitatea. În cele din urmă, noile reguli trebuie să le permită pieţelor financiare să păstreze o instabilitate inerentă.
Ca să fim realişti, tratatul fiscal după care este guvernată zona euro trebuie privit ca un punct de plecare. Desigur, câteva defecte vizibile trebuie corectate. Trebuie să remarcăm faptul că tratatul ar trebui să socotească atât datoriile comerciale, cât şi pe cele financiare, iar bugetele guvernelor ar trebui să facă diferenţa între investiţii care pot fi achitate şi cheltuielile curente. Ca să evităm înşelătoriile, ceea ce calificăm drept investiţie ar trebui să fie subiectul unei aprobări a autorităţii europene. O Bancă Europeană de Investiţii ar putea co-finanţa investiţiile.
Şi mai important, este nevoie de măsuri extraordinare pentru a reveni la condiţii normale. Acest statut fiscal al Uniunii Europene obligă statele membre să-şi reducă anual datoria publică cu a douăzecea parte din suma care trece de 60% din Produsul Intern Brut. Propun ca statele membre să-şi recompenseze reciproc comportamentul responsabil preluând obligaţiile.
Statele membre şi-au transferat dreptul de a emite monede către Banca Centrală Europeană, iar BCE câştigă aproximativ 25 miliarde de euro pe an. Aceste drepturi de tipărire a monedelor au fost estimate de Willem Buiter de la Citibank şi de Huw Pill de la Goldman Sachs, lucrând independent, la 2-3 trilioane de euro, deci vor creşte, pentru că vor ceda mai mult, pe măsură ce economia înfloreşte, iar rata dobânzii va reveni la normalitate. O Instituţie cu Scop Special (Special Purpose Vehicle sau SPV, companie sau vehicul financiar creat pentru a duce la îndeplinire un obiectiv anume) care ar deţine drepturile s-ar putea folosi de Banca Centrală Europeană ca să finanţeze cumpărarea titlurile de stat fără să violeze articolul 123 din Tratatul de la Lisabona.
Dacă o ţară ar încălca tratatul fiscal, ar pierde integral sau o mare parte din recompensă şi ar fi obligată să plătească dobânda la datoria acumulată de SPV. Asta ar impune cu adevărat o disciplină fiscală.
Recompensând comportamentul responsabil, tratatul fiscal nu ar mai constitui o capcană a micşorării datoriei, iar perspectiva s-ar îmbunătăţi radical. Mai mult decât atât, pentru a îngusta decalajul de competitivitate, toţi membrii ar trebui să fie capabili să-şi refinanţeze datoria existentă cu aceeaşi rată a dobânzii. Dar asta ar cere o mai mare integrare fiscală, aşa că ar trebui introdusă treptat.
Bundesbank nu va accepta niciodată aceste propuneri, dar autorităţile europene trebuie să le ia în serios. Viitorul Europei este o chestiune politică şi, atunci, depăşeşte competenţele decizionale ale Bundesbank .
George Soros este preşedintele Soros Fund Management.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
