Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Salutul românesc la Paris şi acasă

Nicolae Prelipceanu 26.04.2010 - 20:45

Tot poporul ne-am revoltat săptămâna trecută de gluma nesărată a comicului francez care cerşea spunând că ăsta e „salutul românesc". Toată sala unde se petrecea chestia asta s-a ridicat în picioare doar ...

Share

Tot poporul ne-am revoltat săptămâna trecută de gluma nesărată a comicului francez care cerşea spunând că ăsta e „salutul românesc". Toată sala unde se petrecea chestia asta s-a ridicat în picioare doar spre a se apleca de mijloc şi a imita ceva ce văzuse în repetate rânduri prin Paris şi primprejurul... Las la o parte faptul că n-aş râde niciodată de cineva care cerşeşte, chiar dacă o mie de experienţe mi-ar spune că e vorba doar de o înşelătorie, nu de o reală nevoie. Oricum, gluma e trasă de păr, de prost-gust, iar comicul care face apel la astfel de trucuri rămâne, cum ar spune concetăţenii săi, minabil. Ca să nu spun mai mult. Pe de altă parte, câţi dintre cei care s-au plimbat măcar o zi prin Paris nu au văzut nici o cerşetoare ţigancă din România pe undeva? Desfid pe oricine ar spune că el n-a întâlnit nici o cerşetoare originară din România în Oraşul - nu-i aşa? - Lumină.

Odată, demult, ţin minte, în RER-ul B3 spre Aeroportul Charles de Gaulle, am văzut o femeie îmbrăcată cam ca femeile arabe, cu un fular legat bine în jurul feţei, cu aerul unei cerşetoare. Ia te uită, mi-am spus, o arăboaică cerşind! Ceva ce nu mai văzusem până atunci. Dar pe urmă arăboaica a început să-şi îngâne melopeea învăţată pe de rost, care era - aţi ghicit - în româneşte. Şi aşa mai departe. Am auzit şi Mozart la acordeon, însoţit de bruftuluiala interpretului, chiar pe tema asta: n-aţi mai auzit voi Mozart la acordeon, alături de vreo insultă pe care n-o mai ţin minte. Fireşte, în limba română. Daţi o fugă la basilica Madeleine şi vă veţi ostoi dorul de ţară, în caz că staţi de prea mult timp acolo şi nu mai rezistaţi puţin. M-am fixat asupra Parisului, nu pentru că în alte oraşe mari europene nu ai putea întâlni asemenea concetăţeni, ci pentru că acolo a avut loc spectacolul cu pricina. Care ne-a revoltat pe toţi. Dar lucrurile nu sunt chiar simple, cu toate că bietul comic francez era şi el la fel de minabil ca şi aceia siliţi să practice înjositoarea meserie. Adevărul este că, de câte ori am revăzut scena aceea, am avut un fel de repulsie însoţită de milă şi pentru interpret, nu numai pentru modele. Vai de capul lui dacă a trebuit să recurgă la asta!

Problema însă, cea care e dincolo de gestul, artistic sau nu, gustat de un public la fel de îndoielnic ca şi artistul în cauză, trebuie luată tocmai de la capătul celălalt. Un tânăr credincios, fost ziarist, era revoltat cu blândeţe creştină de faptul că la ziarul la care a lucrat nu puteai să pui în titlu cuvântul „ţigan". Probabil că nici la vreun ziar corect politic din Ungaria nu poţi pune în titlu cuvântul „olah", adică valah. Cum au ajuns nişte cuvinte care desemnau etnia insulte? Aceasta e întrebarea, sau ar putea fi. Calea, desigur, e lungă şi sinuoasă, prin istorie. Să ne rezumăm numai la vocabula „ţigan", azi oarecum incorectă politic, fiind înlocuită în mod artificial cu alta, mai europeană, „rom". Ţiganii au fost numiţi aşa pe vremea când erau robi. Noi ne mândrim cu faptul că am renunţat la sclavia oamenilor, recte a ţiganilor, înaintea americanilor. Eliberarea robilor ţigani a fost, în multe cazuri, o pacoste, aproape ca eliberarea multor români de regimul, sigur, stabil, comunist, care gândea pentru noi, hotăra pentru noi, făcea planuri pentru noi, în locul nostru. Ţiganii au fost eliberaţi, în 1856,  fără să li se dea vreo posibilitate de a-şi organiza viaţa singuri, astfel încât au rămas pe drumuri, siliţi să cerşească.

Ştiţi că şi azi mai există persoane care se trezesc în aceeaşi situaţie la majorat? Sunt tinerii de la Casa copilului, care, la 18 ani, sunt daţi afară şi îngroaşă, cei mai mulţi dintre ei, rândurile oamenilor străzii, ale hoţilor sau spărgătorilor. Puţini sunt în stare să-şi găsească un loc în societate, cu atât mai mult cu cât de pe o zi pe alta îşi pierd singurul lucru stabil în această viaţă, acoperişul de deasupra capului. Aşa se va fi întâmplat şi cu ţiganii, acum mai bine de 150 de ani. Din acel moment însă, societatea nu i-a privit ca pe nişte cetăţeni asemenea celorlalţi, un folclor întreg îi mai batjocoreşte şi azi, încât aproape că îi înţeleg chiar şi atunci când ne calcă în picioare obiceiurile şi civilizaţia. Nu neg că o mare parte din membrii acestei etnii s-au integrat în cele din urmă, cu mari eforturi, probabil, în societate, astfel încât vocabula care-i incrimina a ajuns să-i deranjeze. Dar eu mă refer numai la cei care „ne fac de ruşine" prin Europa, aşa cum se spune mereu şi în diferite ocazii. Ca să fiu sincer, eu nu cred că pot fi făcut de ruşine de altcineva decât de mine însumi. Numai că judecata lumii este, prea adesea, colectivă, din co­moditate te încadrează într-o categorie prestabilită, a, eşti român, deci întinzi mâ­­na să cerşeşti, că noi din  ăştia am văzut mai mulţi decât savanţi atomişti geniali.

Problema tuturor celor plecaţi din România la situaţii înjositoare în Europa e aici, înăuntrul ţării; faptul că, la 20 de ani după trecerea la capitalism şi democraţie, situaţia nu a putut fi echilibrată, astfel încât cetăţenii români să stea „la locurile lor", nu cum îi îndemna Ceauşescu pe cei de la mitingul fatal lui, ci aşa cum rămân atâţia alţii în ţările ai căror cetăţeni sunt. Nu numai acum, în vreme de criză, ci şi atunci când eram pe val, în urmă cu trei ani, de pildă.    

Citește totul despre:

Comentarii

loading...