Care să fie, oare, semnificaţia reală a incredibilelor critici aduse de Traian Băsescu procurorilor DNA în ajunul unui an electoral – an pe care preşedintele şi-l doreşte, pesemne, lipsit de orice fel de presiuni morale asupra clasei politice? Să fie vorba de un prim pas spre îngroparea securii războiului între actualii adversari politici, un prim indiciu că partidele care până mai ieri păreau că se duşmănesc de moarte au început să strângă, tacit, rândurile din nevoia comună de supravieţuire?
Atunci nici nu mai trebuie să ne mire că premierul şi miniştri importanţi ai cabinetului său nu s-au sinchisit defel de jignirile cu care Victor Ponta i-a gratulat după respingerea moţiunii de cenzură, fiind comparaţi cu personaje de prim rang ale protipendadei comuniste. S-ar zice că, în pofida gâlcevilor interminabile şi animozităţilor acerbe, partidele au ajuns, până la urmă, unite graţie incomensurabilei pofte de putere comune tuturor sau, mai exact, a patimii membrilor acestora pentru funcţii şi averi.
În pofida unui şir lung de anchete şi procese penale deschise împotriva unor foşti sau actuali demnitari pentru corupţie şi trafic de influenţă, principalii rivali de pe scena politică a ţării rămân pragmatici şi focusaţi pe vechile lor obiective. Firava majoritate parlamentară a PDL face, deocamdată, imposibilă modificarea Constituţiei – aspect care în mod cert nu va deprima prea mult pedeliştii. Pentru 2012, principalul partid de guvernământ ar face bine să spere într‑un management european de criză cât de cât eficient pentru ca furtuna financiară care s-a abătut asupra Europei să nu se transforme într-una sistemică.
Emil Boc mai poate spera într-o oarecare reducere a riscurilor la care este expus pacientul român – slăbit, ce-i drept, după atâta lăsat de sânge, respectiv drastice măsuri de austeritate -, astfel încât acesta să mai aibă ceva şanse de supravieţuire chiar dacă ajunge zdruncinat de o nouă criză. Iar Traian Băsescu poate continua să spere, cu acelaşi entuziasm, la înfiinţarea grabnică a Uniunii Fiscale care va aduce un puternic control extern asupra bugetelor naţionale şi mai mult decât atât.
Este limpede că preşedintele are în vedere mai degrabă efectele locale ale noii Uniuni: atractivitatea opoziţiei ar scădea simţitor în ochii clientelei transpartinice şi a electoratului captiv din clipa în care lumea se dumireşte că USL nu va mai putea împărţi banul public cu maximă dărnicie şi după bunul plac.
Ceea ce preferă să ignore preşedintele este faptul că o Uniune Fiscală bazată preponderent pe reguli germane şi puteri informale sporite pentru o Franţă din ce în ce mai nevrotică reprezintă sfârşitul erei consensuale a UE, întemeiată pe metoda guvernanţei comunitare. Dat fiind noul său punct de vedere asupra activităţii procurorilor anticorupţie, se prea poate ca Traian Băsescu să considere că preţul marginalizării României merită plătit atât timp cât o Comisie Europeană vădit slăbită o lasă mai moale cu reformarea sistemului judiciar românesc sau, cine ştie, optează chiar în curând pentru eliminarea hulitului Mecanism de Cooperare şi Verificare.
În paralel, opoziţia continuă să fie lipsită de vlagă şi spirit combativ – cu excepţia celor doi lideri USL care sar la bătaie cu orice ocazie aidoma unor gladiatori teribilişti, grosul membrilor USL preferă să stea departe de bătălii politice. Vor fi, desigur, cu toţii mulţumiţi că îşi pot duce la bun sfârşit mandatele de „aleşi”, având în vedere că actualul sistem electoral quijotesc exclude orice certitudine în privinţa unei realegeri. Membrii USL mai ageri la minte ştiu oricum prea bine că popularitatea învingătorului în alegeri, oricare ar fi acesta, se va prăbuşi la doar câteva luni după scrutin şi că nici mult visata guvernare Ponta nu va putea evita continuarea programelor de austeritate.
Fragmentata scenă politică autohtonă este completată de o societate atomizată, dominată de neîncredere şi letargie. Partidele antisistem cu dezideratul explicit de a înlocui vechea ordine coruptă cu una nouă, chipurile mai virtuoasă, sunt mult mai puţin vizibile decât în perioada anilor 1990, deşi nemulţumirea cetăţenilor a continuat să crească în ultimul deceniu. Iar partidele populiştilor şi transfugilor politici se demonstrează, de fapt, absolut deschise faţă de orice fel de înţelegeri cu partidele convenţionale.
Principalul tranchilizant al românilor rămâne micul ecran. Majoritatea canalelor de televiziune continuă să se bată pentru poziţia de succesor al fostului Partid Comunist Român, căruia îi revenise sarcina de a anihila facultăţile critice, de tip preeminent intelectual, ale cetăţenilor pentru a le induce sentimentul unei totale neajutorări.
Patronii marilor companii media din România sunt contestaţi infinit mai rar decât politicienii de vârf sau principalele partide politice ale ţării. Ca atare, neaşteptatul atac al lui Valentin Stan la adresa mogulului său, respectiv a motivelor pentru care Dan Voiculescu doreşte suspendarea şefului de stat în 2012, are toate şanse să se înscrie în seria puţinelor contestări autohtone ale autorităţii supreme şi să figureze, pe viitor, alături de protestul lui Constantin Pîrvulescu din 1979 – care îl sfidase pe Nicolae Ceauşescu de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR.
Rămâne de văzut dacă actualele partide, şifonate şi obosite, vor ajunge contestate, la rândul lor, de formaţiuni politice nou apărute în 2012, dacă atacul fără precedent al preşedintelui la adresa DNA şi, implicit, a luptei anticorupţie va constitui un impuls pentru apariţia unor mişcări noi – fie că este vorba de Noua Republică sau de o alternativă reformistă a Monicăi Macovei.
Se mai conturează, de altfel, şi alternativa neofascistă, din moment ce zilele trecute Noua Dreaptă a depus o cerere de înregistrare a „Partidului Naţionalist”. Românii vor avea, aşadar, parte de un „Jobbik” propriu, urmând să se dumirească cât de mult vor dori ultranaţionaliştii neaoşi să-i emuleze pe cei maghiari. Marea dilemă a anului 2012 rămâne însă cea legată de lehamitea românilor faţă de politică în general şi alegeri în particular: câţi se vor obosi, oare, să mai meargă la vot? La ultimele parlamentare prezenţa la vot a fost de 39%. Astăzi, procentajul pare de-a dreptul miraculos, ţinând cont de imensul clivaj dintre cetăţeni şi casta politicienilor.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
