Statul este entitatea care deţine monopolul asupra folosirii legitime a forţei pe un anumit teritoriu (Max Weber). Pentru a evalua în ce măsură ţara noastră se constituie actualmente ca o atare entitate, avem la dispoziţie mai multe repere:
1. În ce măsură Guvernul deţine controlul asupra teritoriului?
2. Poate Guvernul României să asigure securitatea cetăţenilor?
3. Este contestată puterea guvernamentală prin prezenţa dominantă a clanurilor şi grupărilor paramilitare?
4. În ce măsură se poate aplica legea?
5. Pot fi pedepsite delictele şi crimele?
6. Care este capacitatea României de a oferi servicii publice?
7. În ce măsură România poate interacţiona cu alte state sau îşi poate afirma autoritatea legitimă luând decizii?
Recentele declaraţii de presă ale directorului SRI, domnul George Maior, referitoare la fenomenul clanurilor constituie un semnal de alarmă. Desigur, cele 1.500 de informări înaintate de SRI pe această temă au importanţa lor, dar marea întrebare rămâne: pe contribuabilul român cine îl apără şi în ce măsură?
Tabloul prezentat de directorul SRI înfăţişează, în general, un clan pe judeţ, în unele judeţe şi, mai ales, în anumite zone existând două sau mai multe clanuri. În realitate, situaţia se prezintă mult mai complexă şi mai îngrijorătoare, datorită, pe de o parte, legăturilor de tip mafiot cu autorităţile locale şi, pe de altă parte, prin tentaculele acestor clanuri în celelalte localităţi ale judeţului.
Nişte prieteni români stabiliţi în SUA, care s-au întors recent din România, mi-au relatat că în localitatea unde au petrecut cea mai mare parte a concediului piaţa este zona de cerşit a unui asemenea clan. Copii care, în mod normal, ar trebui să fie la şcoală şi foarte tinere mame cu prunci la sân practică o cerşetorie deosebit de agresivă şi de zgomotoasă, asistaţi şi protejaţi de găşti ameninţătoare, care supraveghează totul de la distanţă. Dacă nu le dai, îţi zgârie maşina sau îţi fac alte rele, deci combină cerşitul cu taxa de protecţie. Evident, nu există nici picior de poliţist pe acolo, niciodată.
Nu spun nimic nou, dimpotrivă, acestea sunt poveşti banale şi frecvente? Ştiu. Tocmai de aceea vă întreb: unde este statul român în toate aceste cazuri atât de comune? Cine îl apără pe cetăţeanul român de această hărţuire cotidiană? Cum sunt pedepsiţi infractorii şi de către cine? Cui îi mai pasă de contribuabilul român? Cam cât mai valorează o viaţă de om în România? Preţul pe care autorităţile române îl pun pe viaţa unui om îl vom vedea curând, în cazul baschetbalistului american ucis la Giurgiu.
Observaţi că, la fel ca directorul SRI, nu am precizat etnia clanului şi nici localitatea.
S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre descentralizare, despre autonomie locală, ba chiar s-au realizat paşi hotărâtori în această direcţie. Acum însă observăm cu nelinişte că judeţele noastre nu sunt landurile germane şi calitatea oligarhiilor locale, către care statul român ar ceda parţial putere şi atribuţii, ne pune serios pe gânduri. Forţa clanului asociată cu legitimitatea autorităţilor constituţional desemnate conduce la structuri mafiote deosebit de periculoase. Principalele vulnerabilităţi ale României sunt de natură internă, nu externă: activitatea clanurilor mafiote, disfuncţionalităţile aparatului instituţional şi, desigur, corupţia.
Dar societatea civilă? Dacă în autorităţi ne-am pierdut nădejdea, ar putea societatea civilă să acţioneze? Fără teamă de a greşi, putem spune, parafrazându-l pe Caragiale, că societatea civilă este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Nu avem nici valorile definitorii, nici masa critică de cetăţeni gata să se implice. În plus, plecarea oamenilor tineri la lucru în străinătate scade mult optimismul şi potenţialul necesare pentru a constitui structurile societăţii civile în rândurile populaţiei. În fine, să nu uităm că societate civilă înseamnă educaţie.
În concluzie, România nu este un stat eşuat, deşi se constată destule derapaje îngrijorătoare. Integrarea ţării noastre în structurile cele mai selecte cu putinţă poate contribui la evoluţii pozitive pe termen lung şi aici găsim sensul actualei lupte pe care preşedintele Băsescu o susţine pentru integrarea în spaţiul Schengen, aceasta după semnarea tratatului cu SUA privitor la scutul de la Deveselu. Desigur, se poate spera în antrenarea către progres a ţării noastre prin integrarea ei printre state dezvoltate şi bogate, dar, fără o concordanţă între politica internă şi cea externă, nu vom reuşi să ne păstrăm şansele. Aplicarea legii în România rămâne punctul nevralgic, ultima ambiţie fiind viaţa umană low-cost.
În final, o mică problemă de logică pentru a nu pierde obişnuinţa brainstorming-ului. Un conducător auto trece peste linia continuă undeva, la munte, în anul 2009. Poliţia rutieră îl sancţionează cu ridicarea permisului de conducere şi 30 de zile omul nostru nu mai are dreptul de a şofa. În 2011, acelaşi conducător auto, cam în acelaşi loc, săvârşeşte aceeaşi încălcare a Codului rutier, adică trece peste linia continuă. De data asta, face nenorocire mare, adică intră pe contrasens şi ucide trei oameni. Şi de această dată i se ridică permisul pentru cercetări, dar, spre deosebire de 2009, i se eliberează o dovadă pentru ca să poată conduce în continuare. De ce? Pentru că, spre deosebire de 2009, acum a ucis trei persoane? S-a deschis sezonul la oameni? 
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
