Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Reprezentativitatea moralei

Ovidiu Pecican 19.03.2012 - 19:05

Share

Iată că Germania se află la o nouă oră a adevărului. Se pune problema candidaturii la funcţia prezidenţială – de curând vacantată din pricini nu tocmai onorabile – a pastorului Joachim Gauck, vechi militant pentru drep-turile omului din RDG. Provenienţa lui din fosta Germanie sovietică şi faima de reprezentant de onoare al „curăţirii“ sistemului de neadevăr – prin ţinerea la libera dispoziţie cetăţenească a dosarelor fostei poliţii secrete (STASI) – sunt, în principiu faţă de cutumele nescrise ale politicii, nişte abateri de la uzanţe. Tocmai de aceea ele par însă menite să dea încredere unui electorat devenit tot mai sceptic după diversele seisme pe care viaţa publică germană le-a etalat din 1989 încoace. Scandalul financiar legat de numele cancelarului reunificator Helmut Kohl, acuzele de plagiat la adresa ministrului german al Apărării (în 2011), şocul trecerii fostului cancelar Fischer în slujba unei companii private ruseşti la expirarea mandatului şi, mai recent, complicaţiile financiare legate de un împrumut ale celui mai recent preşedinte au şubrezit încrederea în politicienii de carieră propulsaţi către vârful ierarhiei. În paralel cu asemenea fapte, s-a înregistrat însă şi succesul real al noii cancelare, Angela Merkel, pro-venită din fosta Germanie Răsă-riteană, ceea ce creează premisele creditării unui alt om al Estului, campion al luptei pentru adevăr.
Europa a mai practicat astfel de exerciţii „experimentale“ – în măsura în care paria pe oameni veniţi din afara sistemului deplin verificat al politicii – încă din 1990, când primul preşedinte ce-hoslovac (ulterior numai ceh) post-comunist a fost scriitorul şi fostul disident Vaclav Havel. Mai apoi, alegerile din Polonia au venit cu numeroase exemple de acelaşi fel, propulsând, pe diverse altitudini ale scării responsabilităţilor şi onorurilor, vechi militanţi anticomunişti afirmaţi iniţial în cadrul sindicatului Solidaritatea. Acesta a fost cazul notoriu al lui Lech Walessa, ajuns preşedinte, ale lui Tadeusz Mazowiecki şi Bronislaw Geremek, miniştri polonezi în diverse etape ale tranziţiei postcomuniste.
Cum şi în Germania – ca şi în Italia, Ungaria sau alte ţări ale UE – funcţia prezidenţială este mai degrabă etic reprezentativă decât importantă sub raport executiv,  astfel de soluţii par posibile şi chiar din ce în ce mai oportune, menirea celor care ocupă locul întâiului stătător fiind, precum în cazul regalităţilor occidentale, una de garant al ordinii constituţionale, al bunelor intenţii şi al apărării ideii de echilibru şi dreptate decât una executivă.
Pastorul Gauck are deplină legitimitate din acest punct de vedere. Prin vocaţia lui ecleziastică, el se recomanda, încă din comunism, ca fiind un om legitimat de revendicarea de la o altă logică decât cea perisabilă şi vulnerabilă a tranzacţiilor pragmatice, oneroase. Folosul cetăţenesc el l-a înţeles ca repunere a poporului în posesia adevărului şi a echilibrului moral, acţionând fără rest în folosul unei asemenea restituiri. Într-un fel consistent se poate spune că el reprezintă forţa persuasivă, tenace, dar şi dincolo de orice tranzacţionări suspecte, a iubitorului de oameni întru adevăr transcendent, dar şi istoric. Singurul ierarh în faţa căruia un astfel de om se pleacă nu aparţine ordinii acestei lumii. În faţa unei crize a cărei suprafaţă are aparenţă economică, dar care poate fi dezlegată în primul rând ca una a valorilor, pastorul Joachim Gauck vine bine echipat pentru a da credibilitate unui sistem politic care, în pofida anvergurii publice a cancelarului Merkel, se clatină totuşi în destule locuri.
Ca român, nu mă pot împiedica în asemenea momente să nu observ că întregul parcurs de douăzeci şi doi de ani al istoriei noastre postcomuniste nu a făcut posibil, deocamdată, un astfel de mod de a gândi şi la noi. Pe de o parte, politicienii care demisionează dintr-un partid sau altul se grăbesc să se regrupeze, formând un nou partid, sub o flamură care nu reprezintă principii mai îndrăzneţe decât cele de care au fugit, ci doar tranzacţii meschine, cu acoperire în onoruri, funcţii şi oportunităţi de îmbogăţire noi, mai grase decât înainte. Pe de altă parte, vechii disidenţi anticomunişti se dezvăluie, în unele cazuri, cel puţin inconsistenţi în prestaţia lor publică, mai puţin preocupaţi să îşi prezerve altitudinea morală decât să se aranjeze cu puternicii efemeri ai zilei, din oricare parte a spectrului politic. Nici bisericile, în primul rând cea majoritară, nu stau prea grozav sub acest raport. Oamenii de mare curaj care i s-au împotrivit lui Ceauşescu s-au stins din viaţă. Dar chiar să nu fi trecut în lumea drepţilor, cei mai de relief dintre ei s-au dovedit ori fervenţi militanţi de extremă dreaptă, în tinereţe, ori colaboraţionişti ai regimului comunist (fie şi sub constrângere), mai apoi, când nu păstrători ai ambelor stigmate.
Nu aş cădea în greşeala de a identifica în România un întreg popor de lichele, aşa cum, amărâţi sau înrăiţi, se grăbesc să o facă unii, mulţi sau puţini, concetăţeni. Dar este posibil ca identificarea unor oameni de relief civic, democraţi adevăraţi şi consecvenţi, preocupaţi exclusiv de corectitudine, justiţie şi adevăr, nu s-ar face cu prea multă uşurinţă.
Au căzut şi continuă să cadă, chiar în aceste zile, flamuri şi stegari pe care aş fi pariat ani de zile la rând şi pe care, personal, i-am apreciat public, nu o singură dată, în deceniile care s-au scurs... Astăzi nu mai mi-e atât de clar dacă prăbuşirile idolilor tribului s-au produs mai mult ca urmare a eficienţei presiunilor slugilor insidioase ale politicului din tot acest timp, ori ca urmare a naturii umane vulnerabile mai mult la tentaţii decât la spaimă şi teroare.
Deocamdată, mi-e clar doar atât: până ca un personaj de alura şi de talia lui Joachim Gauck să poată măcar intra în discuţie în România, venind din afara sistemului, reprezentând o prezenţă prestigioasă a societăţii civile, având girul moral al unui întreg ciclu, coerent, al carierei sale, şi prezentând garanţii credibile pentru viitor, ar trebui să fim în stare măcar să limităm eternele certuri pe procente ale eligibililor, să străpungem zidul nevăzut al funcţiilor politice şi administrative rezervate oamenilor de partid, să creăm un câmp public deschis tuturor cetăţenilor cărora vârsta, conştiinţa, drepturile constituţionale şi vocaţia le-ar îngădui să devină actorii unei deveniri româneşti demne, democrate şi, poate, prospere.   
 

Ovidiu Pecican este  profesor
la Universitatea Babeş-Bolyai