Cronica mea, O lege a icoanelor, aparuta in acest ziar saptamana trecuta, a starnit pe chat cateva reactii, printre care si a domnului Stefan, care infatiseaza “cazul” sau. D-sa este de religie romano-catolica si parintele unui copil pe care l-a sfatuit sa nu participe la orele de religie, pentru ca aceste cursuri “sunt ore de indoctrinare ortodoxa” iar, ca urmare, profesorul de religie ii “instiga pe copii impotriva acestui copil romano-catolic”. Reclamand situatia directoarei scolii, tatal primeste un raspuns “stupefiant”: “Noi suntem multi si dumneata poti sa reclami unde vrei”.
Un astfel de raspuns este o manifestare a “dictaturii majoritatii”. Dictatura majoritatii nu este buna pentru ca intretine un sentiment de nedreptate si, prin urmare, nemultumiri si tensiuni sociale care, mai devreme sau mai tarziu, se vor razbuna. Nu putem pretinde ca o minoritate sa fie leala, solidara cu majoritatea daca ne bazam exclusiv pe regula votului majoritar. De aceea s-a adoptat in societatile civilizate o regula numita “regula consensului”. Popular, ea s-ar putea traduce prin vorba straveche: “Mai da, romane, mai lasa, vecine”. Este vorba de cautarea unei solutii aproximative prin discutii intre partile interesate. De exemplu, in cazul relatat de dl Stefan, profesorul de religie ar putea sa-si modifice programa analitica, sa renunte la aspectul “propagandistic” ortodox si sa treaca la expunerea unor principii mai vaste, despre religia crestina, despre celelalte religii etc. Am putea sa asistam apoi la expunerea pe peretii clasei a mai multor simboluri religioase sau, daca prin consens se ajunge la aceasta concluzie, la scoaterea tuturor simbolurilor religioase. Deocamdata, singurul consens realizat in scolile noastre pare sa fie unul negativ: dreptul scolarilor de a nu participa la orele de religie. Sau expunerea icoanelor numai in timpul orelor de religie. Dar in felul acesta se creeaza o mentalitate de “apartheid”, adica de izolare a unor grupuri, si se stie ca astfel de situatii sunt intotdeauna generatoare de frustrari si de conflicte. Cu alte cuvinte, solutiile izvorate din “dictatura majoritatii” sunt solutii provizorii, schioape, iar la orizontul lor apare o situatie conflictuala.
In tari in care s-a acceptat principiul unei educatii laice, predarea orelor de religie se face in cadrul bisericilor respective (catolice, protestante) sub forma “catehismului”. Fiecare confesiune este libera, in cadrul bisericii proprii, sa-si expuna dogmele religiei ei asa cum vrea.
Nici aceasta solutie nu mi se pare satisfacatoare. Eu cred ca religia este o parte suficient de importanta a constiintei noastre sociale pentru a fi predata in scoli. Dar continutul orelor de religie ar trebui sa fie indeajuns de general incat sa-i atraga si pe cei ce apartin unor religii minoritare (de pilda catolici, neoprotestanti…). Ar fi mai greu cu aceia care nu sunt crestini, dar nu imposibil. Realizarea acestui program nu este atat de dificila pe cat se crede. Ar fi de-ajuns ca profesorii de religie sa renunte la mentalitatea “tare”, aceea de a dori sa convinga cu orice pret ca o anumita religie e cea mai buna, de a enunta si ce cred unii de alta religie. Si in legatura cu asta, ma intreb daca profesorii de religie trebuie sa fie neaparat preoti ortodocsi. Ar putea sa fie si laici sau de alte confesiuni.
Astfel, spre deosebire de solutia catehismului in cadrul bisericii, am putea sa ne imaginam ca, inca din copilarie, ar exista premisele unui dialog interreligios. Intr-o vreme in care Papa se roaga intr-o moschee descult si cu fata la Mecca (lucru care s-a intamplat zilele trecute la Istanbul), acest lucru mi se pare posibil.
In astfel de conditii, si prezenta, modesta, a unui simbol ortodox (icoana) in sala de clasa, chiar si in timpul altor ore decat cele de religie, ar deveni consensuala, adica acceptabila de toata lumea.
Orele de religie ar trebui sa aiba drept scop mai multa intelegere si dragoste, nu separare si mefienta intre copii de religii felurite.
