În 2003, pe când era preşedintele Franţei, Jacques Chirac a criticat aspru o serie de ţări est-europene, printre care şi România, spunând că acestea au ratat „o ocazie bună de a tăcea”. Remarca, indiscutabil condescendentă, căzuse în contextul susţinerii semnalate de majoritatea ţărilor din Europa de Est cu privire la intervenţia trupelor americane în Irak. Observaţia pare mult mai nimerită în prezent – nu ar fi stricat defel dacă vreo personalitate marcantă din Occident l-ar fi sfătuit pe preşedinte să renunţe la criticile sale dureros de deplasate la adresa recentului raport pe justiţie al UE.
O lume întreagă s-a lămurit de mult că statul român va demara asanarea instituţiilor sale fundamentale, cât şi combaterea corupţiei nu doar prin vorbe, ci şi prin fapte, numai la presiunea UE, în baza unei implicări consecvente a principalelor ei instituţii. Ca atare, reacţia lui Traian Băsescu de a admonesta Comisia Europeană pentru a fi îndrăznit să concluzioneze că România şi-a „încălcat angajamentele de la aderare” a fost cea mai inadecvată posibilă. Iritarea sa va fi amintit multor oficiali europeni de cea afişată de Adrian Năstase în rarele ocazii în care Bruxelles-ul mai decidea să spună lucrurilor pe nume şi să puncteze unele dintre marile eşecuri înregistrate de România în perioada preaderării.
Băsescu l-a admonestat, practic, pe însuşi preşedintele CE, pe care l-a ameninţat cu un contraraport, tratându-l ca pe un funcţionăraş ministerial căzut în dizgraţia şefului de resort. José Manuel Barroso – deşi un prim-comisar neimpresionant, sub conducerea căruia autoritatea Comisiei s-a diminuat pe parcursul ultimilor ani – va putea conta însă categoric pe întregul sprijin al tuturor naţiunilor şi organizaţiilor cu pondere în UE atunci când se pune problema susţinerii unor standarde de conduită etică şi profesională agreate de un stat membru la aderare, dar tratate ulterior cu un dispreţ fără seamăn. România riscă să fie privită de-acum şi mai mult drept anomalie în cadrul UE, stadiul ei de pregătire pentru aderarea la spaţiul Schengen ridicând din ce în ce mai multe semne de întrebare.
Bruxelles-ul nu a făcut altceva decât să critice exact aceleaşi forţe pe care Traian Băsescu le înfierează de când a devenit preşedinte. Este cu atât mai şocant că a preferat să recurgă la un gest ce poate fi echivalat cu un colac de salvare aruncat alianţei transpartinice, respectiv de încurajare a menţinerii elitei politice deasupra legii. Pentru că tocmai asta a făcut susţinând că problema deficitului de conduită din sistemul judiciar sau din Parlament este doar una temporară, cu o relevanţă strict locală, drept care România ar trebui lăsată în pace pentru a-şi rezolva singură neajunsurile.
În speech-urile sale destinate consumului intern, preşedintele a vorbit nu o dată pe un ton sobru, dar realist, despre ameninţarea pe care nişte elite iresponsabile o pot constitui la adresa regenerescenţei ţării. În pofida acestei retorici, a devenit însă, de ceva vreme, adeptul declarat al ridicării Mecanismului de Cooperare şi Verificare pe Justiţie convenit cu CE. S-a raliat, spus mai pe şleau, poziţiei lui Tăriceanu, Voiculescu şi… Frunda. Din acest motiv, domnia sa n-ar trebui să fie deloc surprins ori de câte ori constată că mass-media occidentale îl percep, în încercarea de a pătrunde cât de cât absconsele jocuri politice dâmboviţene, ca pe un membru gâlcevitor al unei elite în rest relativ coezive, determinată să se bucure de privilegii incredibile în schimbul cărora oferă, invariabil, zero performanţă.
Reputaţia lui Băsescu în plan european nu ar avea decât de câştigat dacă preşedintele ar admite deschis că incompetenţa şi/sau lipsa de probitate din sistemul judiciar şi alte instituţii adiacente reprezintă un impediment serios în calea unei aderări atât de timpurii la spaţiul Schengen precum o doresc autorităţile române. Traian Băsescu nu serveşte nici intereselor României şi nici securităţii spaţiului european dacă insistă ca ţara sa să adere la un spaţiu fără frontiere interne înainte de a fi pregătită să facă faţă criminalităţii transfrontaliere şi imigraţiei ilegale care vizează, preponderent, destinaţii din Europa Occidentală.
În cadrul bătăliei anticorupţie, instinctul şefului de stat s-a dovedit, de foarte multe ori, bun. Puţini sunt liderii europeni care au criticat deschis membri marcanţi ai propriului partid pentru a fi blocat legi sau care şi-au asumat riscul suspendării o dată cu înfierarea practicilor oneroase ale elitelor. Dar când recurge la gesturi pueril-naţionaliste pentru simplul motiv că instituţii externe precum CE trag aceleaşi concluzii despre problemele-cheie ale României ca domnia sa, nu poţi să nu-ţi pui anumite întrebări legate fie de maturitatea consilierii primite, fie chiar de propria sa judecată politică.
