6.7 C
București
sâmbătă, 20 aprilie 2024
AcasăSpecialPredicatori români pe la catedrale europene

Predicatori români pe la catedrale europene

La intrarea în Catedrala St. Gudule (sau St. Michel et Gudule), un fel de Notre-Dame de Bruxelles, o femeie cu un copil mic în braţe (un „bebeluş” ar spune vorbitorii TV) cerşeşte. Într-un fel de franceză. Nici franceza, nici baticul şi nici toată vestimentaţia lor nu sunt însă specifice locului. Ghicesc în acest grup deloc statuar concetăţeni de-ai mei.  (E „jale” spune altul, dintr-un alt grup, axat pe un contrabas, la intrarea în Gara Centrală din acelaşi oraş.)

Când ies din frumoasa catedrală, aud cum o dojeneşte pe femeia de mai sus, cu voce fermă, radiofonică, un alt concetăţean de-al meu. Prind, probabil, numai concluzia, finalul imperios al predicii: „Vino, fată (sic!), acasă, munceşte şi creşte-ţi copilul româneşte.” Imperativul din urmă mă lasă, cum ar fi zis domnu’ Paler, visător. Sau melancolic. Nu-i vorbă că nici la celelalte nu rămân rece: păi, unde să vină şi unde să muncească necalificata asta în altceva decât în cerşit (la Madeleine, o alta îi replicase mai an unui amic de-al meu, tot aşa, pornit pe morală: „Păi, asta nu-i muncă?”) într-o ţară cu sute de mii de şomeri, în general ceva mai calificaţi? Chiar şi pentru alte munci.

Dar cel mai tare mi s-a părut, totuşi, îndemnul de a-l creşte pe ăla micu’ (sau aia mică) româneşte. Adică (sic) cum? Păi, dacă mă uit la toţi crescuţii ăştia româneşte care domină scenele noastre naţionale (nu pe la teatre!), socială, politică, ba chiar şi culturală, trebuie să dilematizez (scuzaţi): fie creşterea lor românească a eşuat, fie ea nu a fost chiar ceea ce am dori să înţelegem prin această formulă.

Pe mulţi dintre cei mai retraşi, eşuaţi în anumite accepţiuni, i-au crescut părinţii, probabil, româneşte, deşi eu aş zice mai de-a dreptul, creştineşte. Adică i-au învăţat şi obişnuit să nu fure, să nu dea în cap, să nu (prea) mintă. Să nu-i dispreţuiască pe cei mai slabi decât ei, să nu-i urască pe cei mai tari sau care ameninţă să devină, aşa, preventiv. Şi uite ce-a ieşit. În schimb, cei care au învăţat exact contrariul, sau şi ei or fi învăţat invers, dar învăţătura părintească a dat greş, uite ce bine o duc. Unii au turnat, furat, minţit şi le fac şi acum, alţii îi dispreţuiesc până la ură pe cei mai puţin norocoşi decât ei, mai ales atunci când au impresia că şi ăstora începe să le meargă un pic mai bine. Iar ura o disimulează tot în dispreţ, pentru că ea i-ar aduce într-o nedorită situaţie de egalitate cu obiectul ei. Dispreţul pare mai stimabil sau mai scuzabil decât ura şi, în plus, obiectul lui se plasează, automat, mai jos pe plan social.

Dacă aş fi fost convins că acolo, la Bruxelles, femeia  dojenită în uşa Catedralei Ste Gudule, dar nu de Cel-de-Sus, nu-şi va creşte copilul aşa cum ştie ea, adică româneşte după stilul nou, mai că m-aş fi băgat şi eu în vorbă cu ea, duminica următoare, când am văzut-o din nou pe scările catedralei, să-i spun să nu cumva să se întoarcă vreodată. Dar cum nu sunt deloc convins de asta, nu mă amestec, oricum toate aceste reacţii, şi cea de la Ste Gudule – Bruxelles, şi cea de la Madeleine – Paris, nu au nici o finalitate, alta decât că predicatorii s-au răcorit, sătui să tot audă pe la televiziunile franceze că 80% din români cerşesc. Dacă televizoriştii ăia ar fi fost la vreunul dintre cele patru spectacole cu Faust-ul sibiano-purcăresc la Bruxelles, de exemplu la ultimul, cel la care a fost în sală, aplaudând frenetic la final, dl Jose Barroso, sau la primul, la care a aplaudat şi celebra actriţă franceză Jacqueline Bisset, ar fi văzut şi alţi români, alt tip de români – ştiu eu dacă educaţi româneşte sau doar creştineşte? – care numai de cerşit nu se ţin. Să fie aceştia numai 20% din noi? Că mai rămăseseră şi pe-acasă câţiva.

Nicolae Prelipceanu este publicist

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă