De când a fost alungat, în 2007, din Downing Street 10 de către propriul partid laburist, fos-tul premier britanic Tony Blair a devenit un suflet rătăcitor – ingratul statut fiind pecetluit în 2009 de stânga europeană care a refuzat să-i susţină candidatura la funcţia de preşedinte al Consiliului European. Luni, Blair s-a aflat la Bucureşti pentru a participa la o conferinţă despre viitorul Europei.
Victor Ponta nu a ratat ocazia, având grijă să organizeze o conferinţă de presă comună – conştient că brandul lui Blair rămâne, în pofida eşecurilor politice din ultimii ani, unul puternic. Tony Blair a fost unul dintre premierii marcanţi ai Marii Britanii, guvernând în perioada anilor 1997-2007, cu alte cuvinte în vremuri încă faste pentru Europa. Abilităţile sale l‑au transformat într-un star politic, fiind considerat, ani buni, drept politicianul european cel mai cunoscut. Deteriorarea imaginii sale politice a debutat o dată cu decizia Londrei de a participa la ofensiva militară din Irak, în 2003, în calitate de principal aliat al preşedintelui SUA George W. Bush. Anterior, Blair câştigase enorm prin decizia sa de a se pune în fruntea acţiunilor îndreptate împotriva regimului Miloşevici, a războaielor civile şi epurării etnice demarate de acesta pe teritoriul fostei Iugoslavii.
Conflictul din Kosovo l-a adus pe Tony Blair la Bucureşti şi în mai 1999, când s-a adresat Parlamentului pentru a mulţumi României pentru ajutorul acordat Occidentului prin deschiderea spaţiului său aerian pentru avioanele militare aliate. Atunci, destui membri ai PSD – partid care acuzase guvernarea CDR de „înfeudarea ţării” în decursul parteneriatului strategic cu NATO şi chiar de „trădare” pe perioada intervenţiei Alianţei în fosta Iugoslavie – au preferat să se converseze la telefonul mobil pe durata cuvântării lui Blair, intitulată „România, un membru valoros al familiei europene”. Ulterior, tot Blair a fost cel care a convins o serie de lideri europeni mai sceptici la adresa României că ţara merită şansa aderării, şi nu menţinerea permanentă în antecamera UE – aşa cum se întâmplă astăzi cu Turcia.
Într-un potenţial ranking al politicienilor străini care au influ-enţat soarta României de‑a lungul istoriei, Tony Blair ar putea ajunge, cândva, eventual chiar plasat prin preajma lui Pavel Kiseleff – generalul rus care promovase reforme vitale în Moldova şi Ţara Românească, deschizând calea Unirii Principatelor Române şi independenţei ţării. Din păcate, reformele solicitate României în vederea aderării la UE au vizat prea puţin viaţa publică. De altfel, nici la el acasă Blair nu a reuşit să elaboreze un program coerent de reformă.
Involuntar sau nu, Blair a ajuns să facă României un mare deserviciu atunci când a acceptat ignorarea unor criterii de bază aplicate candidaţilor la aderare. În 1999, economia României era, incontestabil, la ani-lumină distanţă de stadiul în care putea să intre fără griji în competiţie directă cu formidabila economie a Germaniei sau ale altor mari state europene. Pentru ca România să poată demara însă negocierile de aderare, s-a decis abandonarea acestui criteriu. Ca atare, nici astăzi, în anul de graţie 2012, economia României nu a înregistrat încă progrese notabile – deosebirea majoră faţă de 1999 constând preponderent din seria sectoarelor-cheie ale economiei ţării, încăpute între timp pe mâini străine. Unde a dus tăvălugul privatizărilor solicitate de Bruxelles vedem astăzi prea bine: peste jumătate din sectorul bancar românesc este controlat de bănci austriece şi elene; în domeniul agriculturii România a ajuns în topul ţărilor unde străinii deţin terenuri agricole – achiziţionate deseori contra unor sume derizorii, dar pentru care primesc acum generoase subvenţii europene la care plătitorul român de taxe contribu-ie, de altfel, cu aproximativ 40%.
Este puţin probabil ca gazdele pesediste să-l fi agasat pe fostul lider laburist cu întrebări incomode despre calea aderării impusă României – o cale care a ajuns să aducă serios a fundătură, demnă cel mult de minţile strategilor otomani din secolul al XVIII-lea, dar nicidecum de Europa secolului XXI. Adept al globalismului, Tony Blair a deschis de altfel şi o bună parte a economiei Marii Britanii competiţiei străine – spre dezavantajul net al unui mare număr de salariaţi britanici. Rămâne de văzut dacă fostul premier laburist a decis să puncteze măcar acum unele probleme majore ale României sau dacă a preferat să părăsească Bucureştiul fără să sufle o vorbă despre rata de absorbţie infimă, de doar 7,4%, a fondurilor europene menite să reducă cât de cât decalajul enorm dintre economiile noilor state şi membrii mai vechi ai UE. În toamna anului trecut, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, menţiona, extrem de pertinent, că suprapunerea birocraţiei de la Bruxelles cu cea autohtonă ar putea avea până la urmă consecinţe fatale pentru dezvoltarea ţării.
Presupun că, în calitate de susţinător fervent al valorilor creştine, Tony Blair se va fi familiarizat relativ rapid cu atmosfera din România, deşi este puţin probabil să fi putut purta discuţii teologice aprofundate cu Victor Ponta. De fapt şi de drept însă, românii ar fi fost îndreptăţiţi să afle din gura unui fost lider european de anvergură dacă, în opinia domniei sale, ţara lor a ajuns, la mai bine de cinci ani de la aderare, cu adevărat tratată ca un membru deplin al familiei europene sau nu. 
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre Româ-nia este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
