Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Poporul contra poliţiei

Naomi Wolf 10.11.2011 - 21:19

Politicienilor din America li s-a cam urât, pare-se, cu democraţia. Peste tot în ţară, poliţia, acţionând la ordinul oficialilor locali, demontează taberele protestatarilor din cadrul mişcării Ocupaţi Wall Street ...

Share

Politicienilor din America li s-a cam urât, pare-se, cu democraţia. Peste tot în ţară, poliţia, acţionând la ordinul oficialilor locali, demontează taberele protestatarilor din cadrul mişcării Ocupaţi Wall Street (OWS) - făcând uz în unele cazuri de o violenţă şocantă şi totalmente gratuită.

 În cel mai grav incident de până acum, sute de poliţişti în echipament de asalt au înconjurat tabăra celor de la Ocupaţi Oakland şi au tras cu gloanţe de cauciuc (potenţial fatale), grenade de orbire şi gaze lacrimogene - unii dintre ofiţeri ţintind direct spre demonstranţi. Mesajele încărcate pe Twitter de cei de la Occupy Oakland sunau de parcă citeai ştiri din Piaţa Tahrir din Cairo: „ne înconjoară"; „sute şi sute de poliţişti"; „au maşini blindate şi Hummere." 170 de oameni au fost arestaţi.

 Propria mea arestare recentă, pe când respectam termenii unei autorizaţii şi stăteam liniştită pe o stradă din Manhattan, m-a trezit la realitatea dură a reprimării. America se trezeşte pentru a se confrunta cu ce s-a acumulat cât timp dormea: companii private şi-au pus poliţia pe statele de plată (JPMorgan Chase a dat 4,6 milioane de dolari pentru New York City Police Foundation); Departamentul federal de securitate internă (Homeland Security) a dotat mici forţe municipale de poliţie cu sisteme militare de armament; libertatea de expresie şi adunare a cetăţenilor a fost subminată pe furiş prin introducerea unor condiţii obscure de acordare a autorizaţiilor.

 Brusc, America arată ca restul lumii furioase, protestatare, nu integral libere. Cei mai mulţi comentatori n-au înţeles pe deplin că un război mondial e în desfăşurare. Dar e un război cum nu a mai existat în istoria omenirii: pentru prima dată, oamenii de pe tot globul nu se mai identifică şi organizează de-a lungul unor falii naţionale sau religioase, ci mai curând pe baza conştiinţei şi revendicărilor unei vieţi paşnice, a unui viitor sustenabil, a dreptăţii economice şi democraţiei fundamentale. Inamicul lor este o „corporatocraţie" mondială care a cumpărat guverne şi legislative, şi-a creat proprile gorile înarmate, a comis fraude economice sistematice şi a prăduit trezoreriile şi ecosistemele.

 Peste tot în lume, cei care protestează paşnic sunt demonizaţi pentru că ar perturba. Dar democraţia are darul de a irita. Martin Luther King Jr.  argumenta că perturbarea paşnică a „mersului lucrurilor" e sănătoasă, pentru că scoate la lumină nedreptăţi îngropate, care pot fi apoi îndreptate. Protestatarii ar trebui în mod ideal să se dedice unei perturbări disciplinate, nonviolente, în acest spirit - în special perturbării traficului. Această tactică ţine provocatorii în şah şi scoate la lumină militarizarea injustă a reacţiei poliţiei.

 Mişcările de protest nu au succes peste noapte. Succesul implică deseori „ocuparea" unor zone pe termen mai lung. Acesta este unul dintre motivele pentru care protestatarii ar trebui să-şi strângă propriile fonduri şi să-şi angajaze propriii avocaţi. Corporatocraţia este îngrozită că cetăţenii îşi iau înapoi statul de drept. În toate ţările, demonstranţii ar trebui să-şi alinieze o armată de avocaţi.

 Ei ar mai face bine să-şi creeze propriile mijloace de informare, nu să se bazeze pe faptul că organele obişnuite de presă le vor mediatiza acţiunile. Să-şi facă bloguri, să posteze pe Twitter, să scrie editoriale şi comunicate de presă, să ţină jurnale pentru documentarea cazurilor de abuz din partea poliţiei (cu tot cu menţionarea poliţiştilor implicaţi).

 Există, din nefericire, multe cazuri documentate de infiltrare a unor demonstraţii din  Toronto, Pittsburgh, Londra şi Atena de către provocatori violenţi - oameni pe care un grec îi descria ca „neştiuţii care se ştiu". Şi provocatorii trebuie fotografiaţi, iar acţiunile lor documentate, de aceea e şi important ca oamenii să nu-şi acopere faţa în timpul protestelor.

 În democraţii, protestatarii ar trebui să creeze liste locale de e-mail-uri, pe care să le centralizeze apoi la nivel naţional şi să înregistreze votanţi. Ar trebui să le spună reprezentanţilor lor câţi votanţi au înregistrat în fiecare circumscripţie - şi să se organizeze pentru a da jos prin vot politicienii cu atitudini brutale sau represive. Şi ar mai trebui să-i sprijine pe aceia care respectă libertatea de expresie şi adunare - ca, de pildă, în Albany, statul New York, unde poliţia şi procuratura locală au refuzat să acţioneze în forţă împotriva demonstranţilor.

 Mulţi protestatari insistă să rămână fără lider, ceea ce e greşit. Un lider nu e neapărat cineva din fruntea unei ierarhii: el poate pur şi simplu reprezenta. Demonstranţii ar trebui să-şi aleagă reprezentanţii pe termen limitat, aşa cum se întâmplă în orice democraţie, şi îi pot pregăti pentru a vorbi cu presa şi a negocia cu politicienii.

 Protestele ar trebui să reprezinte în mic modelul de societate civilă pe care demonstranţii şi-ar dori să o creeze. În Parcul Zucotti din Manhattan, de exemplu, există o bibliotecă şi o bucătărie; se donează alimente; copiii sunt invitaţi să stea peste noapte acolo şi se organizează seminarii. Muzicienii ar trebui să-şi aducă instrumentele, iar atmosfera ar trebui să fie jovială şi pozitivă. Protestatarii ar trebui să facă şi curăţenie. Ideea este de a construi un oraş nou în interiorul oraşului corupt şi de a arăta că acest oraş în oraş reprezintă majoritatea din societate, nu un grupuscul marginal, distructiv.

 Una peste alta, ce e într-adevăr profund în aceste mişcări de protest nu e atât setul lor de revendicări, ci infrastructura in statu nascendi a unei umanităţi comune. Timp de decenii, cetăţenilor li s-a spus să-şi ţină capul plecat - fie într-o lume consumeristă a fanteziei, fie în sărăcie şi muncă istovitoare - şi să lase conducerea pe seama elitelor. Protestele de acum au un efect de transformare tocmai pentru că oamenii ies în faţă, se întâlnesc faţă-n faţă şi, prin reînvăţarea obiceiurilor libertăţii, îşi construiesc noi instituţii, relaţii şi organizaţii.

 Nimic din toate acestea nu se poate întâmpla într-o atmosferă de violenţă politică şi poliţienească împotriva unor oameni care protestează democratic. Bertolt Brecht punea după reprimarea brutală a demonstraţiilor muncitoreşti din iunie 1953 de către comuniştii est-germani o întrebare celebră: „Nnu le-ar fi mai uşor guvernanţilor să dizolve poporul şi să aleagă unul nou?". Peste tot în America, şi în prea multe alte ţări, lideri presupus democratici par să ia mult prea în serios întrebarea ironică a lui Brecht. 

Naomi Wolf este activist politic şi critic  social. Cartea ei cea mai recentă este „Give Me Liberty: A Handbook for American Revolutionaries". Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...