Păcatele neincinerate ale Bisericii Ortodoxe Române

Laurentiu Mihu 06.01.2013 - 15:03

Din pământească nefericire, prea puţine sunt capitolele la care Biserica Ortodoxă Română, ca instituţie, a excelat în ultimii 70 de ani, mai cu seamă de când comuniştii l-au alungat pe Rege din ţară, iar pe ...

Share

Din pământească nefericire, prea puţine sunt capitolele la care Biserica Ortodoxă Română, ca instituţie, a excelat în ultimii 70 de ani, mai cu seamă de când comuniştii l-au alungat pe Rege din ţară, iar pe românii rămaşi între frontierele ei din orizontul modernităţii.

La un lucru, însă, "Oamenii Patriarhului" - oricare ar fi fost măcar de la Revoluţie încoace numele Întâistătătorului - vor neapărat să se priceapă: marketing şi vânzări.

Din acest motiv, orice moarte "senzaţională", categorie în care se încadrează şi dispariţia lui Sergiu Nicolaescu, a ajuns în ultimii ani să fie abordată de BOR în termenii oportunităţii, o viziune care aduce mai degrabă cu pragmatismul cu care Şcoala de la Chicago a gurului Milton Friedman specula dezastrele, decât cu misiunea specifică Bisericii.

Altfel nu poate fi explicat apetitul obscen pentru lumina reflectoarelor cu care BOR s-a implicat peste week-end în alegerea intimă a regizorului, de a fi incinerat şi nu înmormântat.

Şi cu atât mai puţin termenii primitivi în care făcătorii de comunicate de presă de la agenţia de ştiri a Patriarhiei, Basilica, au înţeles să ducă, via spaţiul public, munca de persuadare pe lângă familia defunctului.

Ar fi injust faţă de logica elementară şi faţă de bunul simţ să nu redau aici, cu citat, cea mai mare parte a retoricii cu pricina (sublinierile îmi aparţin): "Pentru a păstra neştirbit renumele regretatului regizor Sergiu Nicolaescu în memoria poporului român, majoritar creştin ortodox, Arhiepiscopia Bucureştilor a făcut în cursul zilei de 3 ianuarie 2013 un apel către familia renumitului artist pentru ca el să fie înmormântat creştineşte. În acest sens, Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratori care i-au apreciat filmele de excepţie realizate de-a lungul unei cariere prodigioase. Cu toate acestea, familia domnului Sergiu Nicolaescu a ales să respecte dorinţa lui testamentară de a fi incinerat (ars la crematoriu)".


Este uluitor cât de mult seamănă argumentaţia Bisericii, aşa cum reiese din textul citat mai sus, cu convingerile şi stilul lui Gigi Becali, păcătosul bufon pe care, însă, Biserica îl cultivă de ani de zile ca arhetip al bunului creştin ortodox român.

Ei bine, pilonii raţionamentului furnizat publicului şi familei Nicolaescu de Biserica Ortodoxă Română sunt omniprezenţi în discursurile şi modul de viaţă afişate de Becali, iar o parte dau sens acelui modus vivendi periferic promovat de manele: banii, imaginea, agresivitatea, fundamentalismul.

Să fie superficialitate, slăbiciune sufletească sau crasă prostie atunci când condamni din toţi rărunchii incinerarea, ca practică necreştină, dar nu eşti în stare să oferi alt argument decât subvenţionarea costurilor legate de înhumare?

Bizară coincidenţă cu stitlul lui Becali, pentru care banii sunt omnipotenţi ca Dumnezeu, pentru că sunt soluţia la orice.

Însă Patriarhia nu a mizat numai pe bani, ci şi pe know-how. Moneda de schimb - adoraţia.

Iar Biserica are o experienţă vastă. Pe latura religioasă, are practica rodată a plimbării moaştelor. Pe partea profană, sigur s-au inspirat din succesul rezistent în timp al mormântului lui Jim Morrison sau domeniului lui Elvis Presley.

Prin urmare - s-o fi gândit echipa de PR a Patriarhului - de ce nu ar fi interesată familia Nicolaescu de transformarea rudei decedate în obiect de pelerinaj, după îngropăciune?

Mai ales că regizorul însuşi a fost în timpul vieţii un admirabil îndrăgostit de propria persoană şi de propriile realizări.

Săracă cu duhul şi cinică, abordarea BOR în cazul Nicolaescu s-a dovedit până la urmă ineficientă. Dar, chiar dacă valul a trecut odată cu încheierea ceremonialului funerar, apa nu se va retrage uşor din zonele inundate.

Prin atitudinea sa de peste week-end şi dată fiind telenovela în care a jucat, alături de numeroase televizuni şi de sordida presă tabloidă, Patriarhia a adus noi deservicii unei societăţi rămasă fără repere şi castrată de simţul ridicolului.

Or, în deriva generală în care ne găsim după 1990 - şi la însămânţarea căreia BOR a contribuit în mod nedemn în anii comunismului - obtuzitatea Bisericii devine cu atât mai frustrantă cu cât, conform ultimelor sondaje, trei sferturi dintre români au toată încrederea în această instituţie.

Printre ei se numără şi zecile de jalnici care au huiduit sâmbătă în faţa crematoriului. Lor, acelor jalnici, comunicatul BOR şi intervenţiile din media ale unor clerici ipocriţi le-au upgradat coeficientul de abrutizare, iar altora doar le-a schimbat şaponul cu care-i spală neîncetat pe creier.

Dar, pe de altă parte, la ce să ne fi aşteptat de la o instituţie ca BOR?

O instituţie care se arată mai aspră cu preoţii cinstiţi decât cu şnapanii în sutană care care iau şpagă la nuntă, botez, înmormântare chiar lângă altar şi, totodată, care întinează martiriul prelaţilor ucişi în puşcăria comunistă prin protejarea popilor care şi-au turnat semenii la Securitate.

Cum să ceri decenţă unui organism şi unor capi bisericeşti pentru care nu gloata e de preţ, ci manipularea ei şi pentru care apropierea de Domnul nu e transcendentă, ci strict imobiliară - vezi cazul-şcoală al vilei mântuirii neamului, vecină cu Casa Poporului.