Toader Paleologu are dreptate cand spune ca Traian Basescu este o "pleasca" pentru dreapta politica. In acelasi timp insa, Traian Basescu insusi pare a se considera mai mult decat o locomotiva pentru PDL si tinde sa fie un fel de parinte iresponsabil. Presedintele Romaniei se comporta fata de partid conform zicalei "Eu
te-am facut, eu te omor". Discutia serioasa despre propulsarea Elenei Basescu in Parlamentul European arata ca pentru tatal acesteia este mai important orgoliul decat ratiunea politica.
Ridicolul situatiei este atat de mare incat acesta ar fi momentul ca PDL sa-i lase presedintelui de inteles ca nu poate face chiar orice ii trece prin cap. si premierul Boc, si alti lideri ai partidului au fost pusi in postura jenanta de a argumenta ca fiica presedintelui s-ar descurca bine in postura de europarlamentar. Totusi, Elena Basescu nu are nici meritele, nici prestanta publica si nici substanta intelectuala pentru a arde etapele in acest mod. Alta explicatie decat nepotismul grosier nu exista pentru ascensiunea sa.
Cand presa a facut-o praf (exagerand) pentru niste greseli gramaticale, Traian Basescu s-a enervat si le-a reprosat jurnalistilor ca se iau de un copil. Parintele Basescu are dreptate sa se enerveze, dar nu inteleg de ce acelasi parinte isi arunca (sau permite aruncarea) copilul in gura leilor, cu o tema unde evident nu are cum sa castige simpatie publica. Sa trimiti pe cineva care s-a remarcat doar prin greseli gramaticale si scandaluri mondene in Parlamentul European seamana cu bancul in care taranul isi duce calul la targ nu pentru a-l vinde, ci pentru a-l face de ras. Daca este convins de steaua politica a fiicei sale, Traian Basescu ar trebui sa aiba rabdare, sa ii permita o ascensiune cu trepte castigate prin efort. A o impinge in acest mod spre varf nu face decat sa starneasca resentimente, pe langa hohote de ras.
Dar cazul Elenei Basescu nu este decat cel mai scandalos exemplu pentru modul in care partidele noastre trateaza alegerile pentru PE. Se spune deseori ca aceste alegeri sunt scrutine de mana a doua fata de cele pentru parlamentele nationale. Este partial adevarat, desi cresterea puterilor PE face din acesta o institutie tot mai importanta, iar rolul sau va fi si mai accentuat daca Tratatul de la Lisabona va fi ratificat. Parlamentul European merita mai multa atentie deci, dar am impresia ca la noi alegerile din iunie nu sunt tratate nici macar ca scrutin de mana a doua, ci undeva chiar mai jos.
Exista doua tipare de cariera pentru europarlamentari. Unii dintre ei sunt politicieni cu prestigiu si influenta la nivel national, dar aflati in proces de retragere. Un fel de cimitir al elefantilor, ca sa folosim o metafora cruda. Desi foarte vizibili, acestia sunt totusi putini. Vasta majoritate a europarlamentarilor sunt insa oameni aflati in plina cariera, dar care renunta la traseul politic intern in favoarea celui european. Cu alte cuvinte, fac din activitatea in Parlamentul European principala lor preocupare politica.
Asa se explica si rata foarte mare de realegere in PE, in comparatie cu parlamentele nationale. In plus, PE este o organizatie unde grupurile politice fac legea; fiind 785 de alesi, nici nu se poate altfel. In cadrul grupurilor politice, acolo unde se aloca pozitiile in comisii, insarcinarea de a scrie rapoarte, inscrierea la cuvant, experienta sunt vitale. Cine stie cum functioneaza PE isi da seama ca o pozitie de influenta in interior se castiga in timp. Un europarlamentar are nevoie de cel putin doua mandate pentru a putea ajunge la masa greilor, adica in varful ierarhiei grupurilor politice.
Ce fac partidele noastre? Autiste cum le este felul si convinse ca Bucurestiul este buricul lumii politice, nu se prea adapteaza la acest model de functionare. Cel mai bun exemplu este rata mare de renuntare a celor alesi in trecut. Dintre europarlamentarii de dupa scrutinul trecut, foarte multi au renuntat. Unii au devenit ministri, altii au inteles abia dupa ce au ajuns la Bruxelles ca activitatea acolo ii izoleaza oarecum de baza politica de la Bucuresti. Cert este ca avem putini oameni care sa conteze in PE. Oricat de enervant ar fi Adrian Severin cu bizareriile sale politice, el este unul dintre ei. Implanturile externe operate de PNL, Daniel Daianu si Renate Weber, s-au descurcat bine. Daianu este o voce respectata a grupului liberal european in ce priveste finantele, iar Weber a reprezentat UE in Bolivia intr-o misiune indepartata, dar semnificativa. Asemenea pozitii nu se castiga usor, reprezentarea oficiala a grupului politic este un privilegiu, nu un drept.
Cum ar trebui deci sa arate europarlamentarul de succes? Sa aiba prestigiu si sa se dedice activitatii de acolo, nu sa stea permanent cu un ochi la Bruxelles si cu unul la Bucuresti, poate pica un post aici tocmai bun de ocupat. O figura ca Adina Valean, fara prezenta nationala, e totusi de salutat pentru ca isi doreste o cariera acolo si munceste la ea. Dar chiar si la PNL semnele sunt rele. Pierzatorii alegerilor nationale vor un loc, sa-i tina ocupati pana la urmatorul scrutin intern. Asa ca figuri locale triste, ca Norica Nicolai, au sanse sa mearga la Bruxelles. Nicolai va avea si sansa de a explica acolo cum a fost cu blocarea dosarelor de coruptie in Parlament. Va reface astfel la Bruxelles echipa vesela cu serban Nicolae, despre care presa zice ca se inghesuie si el la un loc pe liste. La fel, Adrian Paunescu poate reface echipa cu C.V. Tudor, care are sanse, dat fiind scrutinul pe liste.
