Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Nu mă-nscrie, nu mă-nscrie în FSN!

Gabriela Lupu 12.08.2012 - 20:39

Aveam cândva demult, într-o altă viaţă parcă, la Galaţi, un minunat profesor de filosofie şi de istoria religiilor. Îl chema Sergiu Tofan şi, într-o vreme, nu ştiu cum, ajunsese chiar şi deputat în ...

Share

Aveam cândva demult, într-o altă viaţă parcă, la Galaţi, un minunat profesor de filosofie şi de istoria religiilor. Îl chema Sergiu Tofan şi, într-o vreme, nu ştiu cum, ajunsese chiar şi deputat în Parlamentul României.


„Doamne!", mi-am făcut cruce când am auzit, „aşa ceva nu poate fi adevărat! Un om cinstit în Parlament! Trebuie să fie o greşeală!". Şi chiar o greşeală părea a fi, căci la un moment dat, când un post de televiziune, PRO TV parcă, a făcut o cercetare la faţa locului să vadă care parlamentar din ţară se ţine de cuvânt şi se prezintă cu adevărat la birou spre a se întâlni săptămânal cu alegătorii, Sergiu Tofan a fost singurul care era la datorie. Era o pasăre rară. Unică, de fapt. Aşa l-au şi prezentat la ştiri atunci, ceva de genul: „Uite, domnule, şi la ciudatul ăsta, căruia, după ce a fost ales, chiar îi mai pasă şi care încă îi mai întreabă una-alta pe alegători!"

Ceea ce nu ştiau nici reporterii ştirilor cu pricina şi nici măcar alegătorii era că profesorul meu era cu adevărat un om care avea credinţă. După Dumnezeu (a făcut la un moment dat şi Facultatea de Teologie), credea cel mai mult şi mai mult în valorile democraţiei. Dar, ca orice om credincios, ştia bine să-l dibuiască şi pe ucigă-l toaca. Pentru el, dracul, căci altfel nu putem să-i spunem, era reprezentat de Ion Iliescu şi de FSN-ul lui postdecembrist.

Sergiu Tofan avea doi copii, o fetiţă şi un băiat. De câte ori băiatul - căci el era mai neastâmpărat - făcea câte o prostie, nu-l bătea, nu-l certa, ci îl îmbrăca frumos şi îl scotea din casă spunându-i: „Nu se mai poate cu tine! Te duc şi te-nscriu în FSN!". Copilul, deştept şi el, începea să plângă cu şiroaie de lacrimi, opunând rezistenţă şi graseind comic: „Nu! Nu! Nu mă-nscrrrie-n FSN! Prrromit că o să fiu cuminte şi nu o să mai fac nimic rrrău şi n-o să mai spun nici o prrrostie, dar, te rrrog din suflet, nu mă-nscrrrie, nu mă-nscrrrie-n FSN!".

La vot, în celebra duminică a orbului, pe 20 mai 1990, s-a dus cu băiatul cel mic de mână. În Galaţi, oraş care a fost şi va rămâne roşu, la coadă (căci pe-atunci chiar era coadă la secţiile de votare) nu erau decât nişte femei numite generic „feseniste agresive cu sacoşa-n mână". Ele l-au ciufulit încântate pe copil, întrebându-l: „Hei, piciule, tu cu cine votezi?". Întrebare la care copilul a răspuns serios: „Cu Rrraţiu!". Evitând cu graţie un atac cerebral, fesenistele agresive cu sacoşa-n mână mai-mai să-l ia la bătaie pe cel mic: „Dar de ce? De ce cu Raţiu? Nu vezi cât e de urât? Uite ce frumos e Iliescu!". Mirrrcea-Paul Tofan le-a răspuns calm: „Păi, tocmai pentru că voi toate votaţi cu Iliescu, de-aia votez eu cu Rrraţiu, că trrrebuie cineva să voteze şi cu anticomuniştii!".

Pentru convingerile lui anticomuniste şi antifeseniste, micul Mircea-Paul Tofan a fost dat afară pentru o vreme şi de la grădiniţă, căci a reuşit în nici cinci minute să pună de o mică Piaţă a Universităţii la grupa mare, strigând: „Să chemăm un avion pentru Petre şi Ion!".

Între timp, tatăl lui, profesorul meu, domnul Segiu Tofan, s-a înscris în PNL şi a slujit cu toată credinţa lui, care nu era deloc puţină, acest partid. Deşi era creştin ortodox practicant, avea totuşi un mic ghimpe în suflet: îl ura pe Ion Iliescu! „Am reuşit, după îndelungi chinuri, să mă rog pentru iertarea păcatelor lui Ceauşescu, dar pentru Iliescu nu pot să mă rog nicicum!", zicea el, mărturisind, în parte simţindu-se vinovat, în parte fiind tare mândru de el. Iar într-o zi, din cale-afară de surescitat, ne-a povestit: „Eram în Parlament şi m-am nimerit nas în nas cu Iliescu. Mi-a întins mâna, dar eu nu i-am strâns-o. Ba, mai mult, i-am zis că, în memoria morţilor din Revoluţie şi din cauză că a adus minerii la Bucureşti, eu nu pot să dau mâna cu el. S-a ofticat bolşevicul, dar asta e! Nu strâng mâna criminalilor! Nu mă-nscriu în FSN!".

De multe ori mă întreb, văzând toată nebunia ultimelor trei luni, ce ar spune profesorul meu, domnul Sergiu Tofan, despre toate astea şi, mai presus de orice, mă întreb: ce părere ar avea despre faptul că Partidul Naţional Liberal, partidul lui de suflet, s-a înscris, iată, pe deplin şi fără luptă, în FSN?

Dar poate că e mai bine că Dumnezeu l-a luat la El la timp.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...