Noua monarhie

Alina Mungiu-Pippidi 26.10.2011 - 21:16

A fost o nuntă regală. Nu a fost tot atâta lume ca la William şi Kate şi nu s-au montat arbori în biserică. Costumele nu au fost comandate la designeri celebri, ci au fost tradiţionale, iar la binecuvântarea finală au ...

Share

A fost o nuntă regală. Nu a fost tot atâta lume ca la William şi Kate şi nu s-au montat arbori în biserică. Costumele nu au fost comandate la designeri celebri, ci au fost tradiţionale, iar la binecuvântarea finală au fost de faţă doar morţii, viii urmărind doar pe ecrane. Cu toate astea, nunta celui de-al Cincilea Rege Dragon din Butan a fost o sărbătoare naţională.

Pentru cine nu ştie, micul regat fondat în secolul al XV-lea e un mare succes: când pun pe perete harta guvernării lumii în culorile de la Banca Mondială, e singura pată verde - culoarea maximului succes - din toată Asia Continentală, iar studenţii fac totdeauna eforturi să ghicească ce e cu acest vârf de ac, excepţia pozitivă. Tânărul rege, care a preluat tronul de la tatăl lui, tocmai s-a însurat cu o femeie fără rang. Are reputaţia unui băiat care vorbeşte pe şleau, e modest şi educat în Occident - omul potrivit să îşi modernizeze ţara după visul conservator, treptat şi fără a-şi pierde tradiţiile. Poporul lui îl adoră.

În ultimii ani, avantajele unui regim prezentat adesea ca retrograd şi nedemocratic, monarhia, au început să fie din ce în ce mai vizibile. În capitala noastră tehnocratică, Bruxelles, puţină lume se pasionează după dl Barroso, iar Cathy Asthon nu ar fi recunoscută pe stradă, presupunând că ar umbla pe jos. În schimb, regele este universal admirat şi belgienii îţi vor spune toţi că monarhia e singura redută care opreşte cele mai rele tendinţe populiste şi naţionaliste să destrame Belgia. Am studenţi din Belgia care apără monarhia de colegii lor din alte ţări, care îi iau peste picior. La fel, studenţii mei din Maroc. Occidentul priveşte cu mare rezervă monarhia şi a lăsat-o să cadă pe cea din Nepal, ca acum să se lupte să construiască pe nimic o ţară acolo. Dar istoricii încep să nuanţeze. În volumul meu editat la Columbia University Press, Ottomans into Europeans, doi istorici germani fac dreptate monarhiilor balcanice, printre care şi regilor noştri.

Mecanismul prin care monarhiile sunt eficiente începe să îmi fie din ce în ce mai clar de când studiez istoria bunei guvernări. Nu a fost întotdeauna aşa. Regelui Carol I al Angliei, pe care îl iubim cu toţii din Dumas, a trebuit să i se taie capul pentru a se stabili că legea e suverană, nu dreptul divin. Mai pe scurt, cum spune un laureat al Premiului Nobel pentru Economie, i-au tăiat capul fiindcă se împrumuta şi pe urmă nu îşi plătea datoriile, practic confiscând averile supuşilor săi. Stabilirea supremaţiei proprietăţii în faţa arbitrariului puterii guvernului, raţionalizarea, cu alte cuvinte, a puterii regale şi stabilirea suveranităţii legii au făcut din Anglia prima ţară dezvoltată din lume, iar din monarhia ei ceea ce este astăzi - o sursă de legitimitate, continuitate şi mândrie. Până şi
G.B. Shaw, care era comunist, are o piesă foarte amuzantă în care un rege strălucitor, spiritual şi onest dă o lovitură de stat contra partidelor populiste a căror demagogie duce ţara de râpă. E tradusă în româneşte. Principele din Liechtenstein a făcut cam aşa acum vreo câţiva ani, oripilând Europa democratică, dar cu sprijinul integral al micului său popor. Monarhiile recente sau republicile prezidenţiale sunt, prin contrast, o mare pacoste. Diferenţa este de sorginte pur conservatoare: cine a fost proprietar sute de ani şi are certitudinea continuităţii va ţine la propăşirea domeniului său, cine s-a trezit în fruntea lui tinde să spolieze rapid tot ce găseşte, că nu ştie cât va dura.

Asta nu înseamnă că monarhia e soluţia tuturor problemelor. Singura oară când mi-am exprimat părerea, în 1990, am fost sceptică, explicând că era mai greu pentru noi să convingem poporul, cum era el atunci, să ne lase să  reinstaurăm monarhia decât să câştigăm nişte alegeri pe o cale democratică. Aşa a fost. La vremea când am spus asta nu cunoşteam familia regală. Aveam să o cunosc peste puţin timp, pentru că unul dintre consilierii Regelui a venit să îmi facă, foarte civilizat, reproşuri pentru acel articol sceptic. Ne‑am căsătorit - şi aşa am ajuns în vizita de curtoazie obligatorie de la Versoix, pe vremea când familia regală nu avea nimic, decât loialitatea puţinilor săi prieteni. Nu am să-l uit niciodată pe Rege aşteptându-ne pe scări (am întârziat!)  sau protestând când Regina ne-a urcat la sfârşit în Jeepul lui istoric, cadou de la armata americană pentru eroismul arătat la 23 august şi care nu avea suspensie (dar altfel pierdeam vaporul), nici pe Regină povestindu-mi pe furiş cum ajuta refugiaţii români să treacă frontiera în Franţa după ce îi adăpostea câteva zile (dar să nu îi spuneţi Regelui, s-ar supăra că ne jucăm cu legea...). Fiicele erau fermecătoare, de o modestie care ar fi fost de exemplu în orice familie. Nu am păstrat relaţii apropiate şi, deşi CTP mi-a reproşat într-un editorial că televiziunea mea era mai degrabă monarhistă decât cu Emil Constantinescu, acest lucru nu era adevărat. Nu făceam decât să restabilim adevărul. Reabilitarea averii regale, mai târziu, mi s-a părut fenomenală, dar  cred şi azi că familia ar putea face mai mult să fie populară: de exemplu în Sinaia, unde locuiesc eu, unde locuitorii nu sunt mulţumiţi că în urma retrocedării economia locală a suferit şi Furnica stă închisă, iar cu castelul nu se ştie prea bine ce se va întâmpla. Orice ar decide familia regală, soluţia nu poate veni decât printr-un dialog cu comunitatea.

Nici unul din preşedinţii noştri aleşi nu a reuşit să fie degajat în relaţia cu Regele, deşi, după părerea mea, legitimitatea cuiva ales cu milioane de voturi este indiscutabilă. Probabil însă că şefii noştri de stat intuiesc mai bine decât noi că le lipseşte ceva. Având în vedere că nici unul dintre cei trei aleşi nu a fost, prin el însuşi, un spoliator - puteam nimeri mai prost -, nu aş şti să spun ce. Dar faptul rămâne. Şi este amplificat enorm şi penibil astăzi, când aniversarea de 90 de ani a Regelui trezeşte valuri de propagandă negativă, de la naivă la mârşavă. Circulă zvonuri iresponsabile că poate Băsescu nu a dat chiar cu parul în baltă - cum a dat! - insinuând că şi Regele ar trebui să fie un criminal de război, nu doar Antonescu. E fals şi ordinar. Mama Regelui este printre Drepţi, un titlu oferit de evrei celor care au făcut cel mai mult să îi salveze în acele vremuri de teroare. În paranteză fie spus, mai toate casele regale din Europa s-au purtat atunci remarcabil; în vreme ce liderii aleşi se întreceau în antisemitism, mai mulţi regi au pus umărul să îşi salveze supuşii evrei. Cât despre comparaţia cu Finlanda pe care o face Cristoiu în rubrica lui din Adevărul, unde continuă munca lui Eugen Barbu, Vadim Tudor şi a şcolii naţionalist-comuniste a lui Ceauşescu, ea nu putea fi făcută decât de un ignorant, pentru unii şi mai ignoranţi decât el. România a inclus Partidul Comunist în blocul democrat, lângă partidele istorice, la sugestia occidentalilor, ca să facă uitate enormele vini ale lui Antonescu - faptul că a dus armata noastră până la Stalingrad şi pogromul de la Odessa. Finlandezii s-au oprit la graniţele lor şi nu au completat cercul german în jurul Leningradului. Istoria celui de-al doilea război mondial ar fi fost alta dacă o făceau. Fără invazie şi fără pogrom, nu li s-au pus aceleaşi condiţii ca nouă din partea Aliaţilor ca să îşi salveze ţara la conferinţa de pace. Faptul că Regele şi partidele noastre istorice, nevi-
novate - Maniu şi Brătianu se opuseseră politicii lui Anto-nescu -, sunt blamaţi pentru politica celui din urmă este o ilustrare a propagandei negre. Investiţia regimului comunist în Cristoiu dă roade peste ani, iar faptul că a ajuns principala sursă de inspiraţie istorică pentru şeful statului e o ruşine pentru TRU, HRP şi alţi prieteni rătăciţi de-ai mei. Nu mai vorbesc de Dinu Patriciu, care probabil că nu ştie că dă bani capitalişti pentru propagandă comunistă de stilul cel mai pur.

A luat istoria un curs greşit în iunie 1940, când doar o minoritate din Consiliul de Coroană, Iorga şi încă vreo câţiva, a susţinut că trebuie să le ţinem piept ruşilor? Discuţia e teoretică şi Regele de azi era doar moştenitorul foarte tânăr al Coroanei. Personal, cred că a fi dat Basarabia crezând că salvăm Transilvania a fost o eroare a elitei noastre de atunci. Poate că Regele Carol a avut o vină în alegerea cui stătea atunci în jurul mesei, dar regii, mai ales cei de import, pot greu fi făcuţi responsabili de subţirimea elitelor lor. Nici dacă astăzi am restaura monarhia, cum propune PNŢCD, asta nu ne-ar aduce acea elită luminată indispensabilă dezvoltării unei ţări. Am rezolva doar problema, e drept că spinoasă, a unui articol din Constituţie care spune cum trebuie desemnat prim-ministrul şi pe care şeful actual al statului îl interpretează, cât se poate de neimparţial, în sprijinul partidului său.

Monarhia noastră a avut şi bune, şi rele. Dar totalul este remarcabil, iar respectul nostru pentru instituţia asta face parte din respectul faţă de noi înşine, în care nu suntem tocmai bogaţi. Avem ce sărbători: am supravieţuit fascismului şi comunismului şi depinde doar de noi ce vom face mai departe, dacă vom fi tot republica veche sau, poate, cine ştie, o monarhie nouă pe rădăcini vechi. Dar asta nu se va întâmpla la alegerile viitoare şi cei care vor să împingă la o confruntare folosind tema monarhiei, oricine ar fi ei, ar face bine să se abţină zilele astea. Text Box:

 

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin