Un accident de circulație este anunțat prin 112. S-a întâmplat zilele trecute, pe Autostrada 4. Protocolul polițiștilor spune că intervine echipajul care se află cel mai aproape de caz, nu se așteaptă sosirea celor care se ocupă special de autostradă. Un echipaj din Constanța, aflat aproape de caz, ajunge primul la fața locului. Un polițist intervine, scoate copilul din mașină, acordă primul ajutor părinților. O face profesionist, aplică un garou, dă primul ajutor înaintea medicilor de la Ambulanță. Din păcate, mama copilului moare a doua zi, tatălui i s-au amputat gambele. Copilul este în afara oricărui pericol.
Presa l-a categorisit pe acest polițist imediat: este un erou. Suntem în august, dar sunt voci care spun că ar trebui să primească titlul de „polițistul anului” pentru gestul său eroic.
În țara aceasta, normalitatea a început să fie catalogată drept eroism. Polițistul despre care vorbim a făcut ceea ce trebuia să facă. Orice șofer care trecea prin zonă ar fi trebuit să acorde primul ajutor. Desigur, este nevoie de sânge rece să scoți un copil din ceea ce odată a fost o mașină, să auzi țipetele de ajutor ale părinților, să te uiți la rana deschisă și să oprești sângerarea. Noi, șoferii, ar trebui să știm să acordăm primul ajutor, cu atât mai mult ar trebui să știe un om al legii care se confruntă cu astfel de situații mult mai des în meseria sa. O meserie grea, cu riscuri, pe care nu o poate face oricine, dar salvarea de vieți este în fișa postului.
De câte ori apare cineva care își face treaba așa cum trebuie îl considerăm erou. A simțit asta și prim-ministrul, care spunea despre un comisar-șef adjunct de la Protecția Consumatorilor că face pe eroul. Nu făcea și nu face nimic altceva, am mai spus-o aici, decât să-și facă meseria, să demaște mizeriile pe care le fac, la propriu, proprietarii de restaurante și hoteluri.
Vă spuneam, tot aici, experiența personală dintr-un spital din București, un spital în care nu am fost nevoiți să dăm șpagă, în care totul era curat și în care, culmea, doctorii și asistentele îți vorbeau frumos și chiar îți zâmbeau. Sunt lucruri normale, despre care n-ar trebui să scriem, într-o țară normală, dar care ne miră, ne uimesc, pentru că România nu este, încă, o țară normală, adică o țară cu sisteme care funcționează. Spitalele sunt locuri în care poți intra cu o boală și ieși cu picioarele înainte, sistemul fiscal îți mănâncă zilele, la propriu, punându-te pe drumuri să plătești taxele, de parcă nu s-ar fi inventat computere și rețele de interconectare.
Nu funcționează nici lucrurile simple, pentru că în locul unor șefi de instituții care vor și pot sunt numite slugi politice incompetente, nulități profesionale care, odată ajunse în funcție de conducere, vor face tot ce pot pentru a-i înlătura pe cei competenți și care ar putea deveni, la un moment dat, pretendenți pentru post, dacă acesta nu s-ar mai acorda politic.
Lucrurile se schimbă, sistemele se îmbunătățesc, dar au trecut aproape 30 de ani de la momentul decembrie 1989 și mulți dintre noi nu mai avem răbdare. Progresele sunt imense, dar suntem departe de punctul unde ar fi trebuit să ajungem. Nu mă refer la lucruri complicate, ci la cele simple, care ne enervează și ne obosesc în fiecare zi, ca, de exemplu, cozile de ore întregi și multele drumuri pe care le faci pentru a le face un pașaport copiilor, în ciuda faptului că aproape toate guvernele au făcut din debirocratizare o biblie.
Cred că România va face mulți pași înainte dacă fiecare și-ar face treaba cât se poate de serios și profesionist. Condiția este ca șeful de la Pașapoarte să gândească un sistem prin care solicitanții să nu se mai înghesuie ca vitele la ușă (Poliția a reușit, poți să-ți faci programări online pentru schimbarea permisului, de pildă), ca polițistul să fie polițist, ca primarul să se gândească la ce îi cere legea să facă, nu la ce crede el că ar trebui să facă, ca ospătarul să te servească, nu să‑ți povestească viața sau să te ignore, ca taximetristul să te ducă spre casă în siguranță, fără să-ți polueze aerul cu muzică proastă și tutun, ca parlamentarii să fie parlamentari, nu să plângă de mila comercianților care fac bani îmbolnăvind lumea.
Din păcate, cred că mulți dintre angajați, chiar dacă ar vrea să fie competenți, nu pot, pentru că mulți dintre ei fac parte din acel sistem „PCR”, pile-cunoștințe-relații, care a supraviețuit în structurile statului.
