Raportul Comisiei Europene de săptămâna trecută a constituit un duş rece şi un diagnostic corect. A criticat ce era de criticat, ce criticăm şi noi prin presă, şi a susţinut ce era de susţinut (eforturile procurorilor anticorupţie mai ales – ceea ce puţini facem prin presă). Acest raport este parte din Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), acel instrument prin care UE a dorit să se asigure că vom continua şi după aderare reformele şi lupta cu corupţia. Am scris la Centrul Român de Politici Europene o serie de rapoarte despre MCV (le găsiţi pe www.crpe.ro).
Una dintre concluziile noastre este aceea că MCV a ajutat nu atât direct prin ameninţarea cu sancţionarea României, cât mai ales indirect, influenţînd diferit actorii politici şi civici din ţară. Cu alte cuvinte, supravegherea UE îi ajută pe reformiştii din sistem, dă argumente celor care susţin instituţiile anticorupţie (DNA, ANI), pune presiune pe instituţiile care nu îşi fac datoria (de pildă, Parlamentul atunci când nu aprobă anchetarea membrilor săi). Nu e puţin lucru. Euroscepticii care spun că UE a eşuat în România nu văd tabloul de ansamblu: dacă te-ai aşteptat ca Bruxelles-ul să cureţe ţara de corupţie, atunci e normal să fii dezamăgit. Doar că acea aşteptare nu a fost niciodată justificată. UE nu ocupă o ţară şi nu îi înlocuieşte administraţia şi justiţia. UE doar poate influenţa, încet, chinuitor, lucrurile în direcţia bună şi oferă un avantaj forţelor reformiste. Doar că treaba trebuie făcută tot de către aceşti reformişti de acasă.
Acesta fiind peisajul, sunt în continuare uimit de încăpăţânarea preşedintelui Băsescu de a cere încetarea MCV. Traian Băsescu spune că MCV dăunează statutului României în UE, exagerând acest pericol, deci MCV trebuie să înceteze. Este un fel de patriotism prost înţeles: Preşedintele recunoaşte că avem probleme, ba chiar spune explicit că supravegherea UE ne prinde bine, dar intră într-o logică găunoasă de gen „noi versus ei” – ştim că avem probleme cu corupţia, dar să nu ne spună alţii ce să facem. Asta este interpretarea favorabilă preşedintelui. Cea defavorabilă ar spune că Băsescu a intrat şi el în galeria celor care apără „sistemul ticăloşit”.
Dincolo de ce i se pare preşedintelui că afectează poziţia României în UE, trebuie să ne uităm la starea de fapt. Are dreptate Comisia Europeană să continue monitorizarea României? Am făcut progrese atât de mari încât nu mai putem da înapoi oricine ar veni la putere? Răspunsul meu la aceste întrebări este „nu”. Desigur, sunt semne bune. Alegerea unui nou CSM dominat de magistraţi tineri şi reformişti este poate cel mai bun semn. Am mare încredere în noul preşedinte al CSM, Horaţiu Dumbravă, şi în colegii lui, iar faptul că tripleta de magistraţi Dumbravă – Adrian Neacşu – Cristi Danileţ e în CSM arată că totuşi lucrurile se mişcă acolo (doar acum câţiva ani cei trei făceau figură de ONG-işti rătăciţi prin magistratură şi primeau sancţiuni de la fostul CSM pentru că afirmau că există judecători corupţi).
La nivelul anchetelor deschise de procurori, de asemenea, vedem cu ochiul liber progrese. Niciodată în istoria ei magistratura din România nu a judecat înalţi demnitari, miniştri, primari, şefi de consilii judeţene, aşa cum se întâmplă acum. Dar, dincolo de aceste cazuri, trebuie să fim conştienţi că o ţară nu se curăţă cu procurorii. Ei îi pot prinde pe unii câteodată, dar atunci când corupţia este regula, şi nu excepţia, trebuie să avem politici structurale şi pe termen lung.
Şi tocmai pe acestea nu le avem. Alina Mungiu-Pippidi a prezentat luni, la conferinţa de presă a Alianţei pentru România Curată, câteva cifre şocante. Percepţia corupţiei nu s-a schimbat semnificativ din 2004 până acum. Şi, dincolo de percepţii, corupţia politică nu a scăzut, ba chiar a crescut. Corupţia politică, în definiţia Alinei Mungiu-Pippidi, constă mai ales din distribuţia necinstită a banului public (fie că vorbim de politizare sau de furt propriu-zis). Un indicator indirect este situaţia firmelor care lucrează în proiecte de infrastructură cu bani publici. În urmă cu câţiva ani intraseră pe piaţă mari companii occidentale, care concurau cu companii româneşti bine conectate politic. Astaldi, Bechtel, Strabag concurau cu Umbrărescu, Căşuneanu, Nelu Iordache, Cornelia Cazacu şi alţii. Alina Mungiu a pus pe două coloane evoluţia lor.
Se vede de acolo cum străinii au pierdut piaţa treptat şi au intrat pe pierderi, în timp ce băieţii deştepţi ai asfaltului au acaparat şi piaţa şi au avut şi o explozie a profiturilor. Pot fi două explicaţii: fie România a avut o politică agresivă de protecţionism economic, lucrând doar cu companii româneşti în ultimii ani, fie aceste contracte se dau pe pile politice şi doar băieţii bine conectaţi au acces la ele. Evident, a doua explicaţie este cea validă. Nu intru în detalii pe cifre, pentru că le puteţi găsi într-o formă scurtă pe site-ul www.romaniacurata.ro şi pe larg în raportul anual al Societăţii Academice din România, care va fi lansat vineri (de la ora 10.30, într-un eveniment organizat la reprezentanţa Comisiei Europene).
Un alt caz: fondul de rezervă al guvernului. Acesta este un instrument de distribuţie a banilor abuzat de toate guvernele. SAR a calculat modul în care s-a distribuit acest fond din 2002 încoace. În 2004 PSD a distribuit propriilor oameni din teritoriu 49% din bani. Dar guvernele PNL şi PDL s-au dovedit a fi mai hrăpăreţe în acest punct. Tăriceanu a dublat valoarea fondului de rezervă, iar 45% din el s-a dus la oamenii PNL (procentul total e mai mic decât dăduse PSD la ai lui, dar să nu uităm că ponderea în teritoriu a PNL era mult mai mică, deci de fapt au alocat mai discreţionar decât Năstase). Apoi, şocul vine în 2010.
Vestea bună e că guvernul PDL a redus din nou valoarea fondului de rezervă cam la nivelul din 2004. Vestea proastă e că PDL a dat 62% către oamenii săi, depăşind deci şi PSD, şi PNL la alocare politizată. Evident, fondul de rezervă e doar unul dintre instrumentele de abuz al banului public. Năstase avea mai multe instrumente la dispoziţie, deci îşi permitea să fie generos (fondul de drumuri care se ducea preferenţial spre Moldova din pixul lui Mitrea nu mai există, ponderea companiilor de stat s-a redus substanţial). Actualii, pedeliştii, au rămas cu mai puţini bani, dar procentul pentru ai lor a crescut, deci să sufere doar opoziţia de pe urma crizei.
Sunt doar două exemple de corupţie instituţionalizată. Şi cu care procurorii nu prea au cum să se bată, articolele de lege pe care ei pot ancheta oameni fiind foarte înguste. Două exemple care spun enorm despre noi ca ţară. Ne-am curăţat de corupţie? Nici pe departe, pe alocuri chiar dăm înapoi. Atunci de ce ne dăm băţoşi şi vrem să scăpăm de monitorizarea europeană?
