Se prea poate ca rezultatele sondajelor de opinie să se demonstreze până la urmă înşelătoare, deocamdată însă Mario Monti, premierul tehnocrat care a preluat frâiele guvernului de la Roma în noiembrie anul trecut, pare să fi restaurat în bună măsură încrederea italienilor în guvern. Pe vremea lui Berlusconi, nenumăraţi tineri competenţi concluzionaseră tacit că unica lor şansă de viitor rezidă într-o emigrare grabnică. Premierul Monti – apolitic şi riguros – s-a dovedit până acum o binecuvântare pentru Italia şi, spre bucuria celor mai mulţi cetăţeni, opusul predecesorului său, obsedat strict de augmentarea averii personale, precum şi de tot soiul de plăceri sibaritice.
Zilele acestea şi România priveşte către Palatul Victoria, unde un tehnocrat lipsit de gesturi melodramatice a ajuns în fruntea guvernului într-o atmosferă generală de criză. Mai tânăr decât Monti cu vreo 25 de ani, Mihai Răzvan Ungureanu a făcut parte din administraţia centrală a ţării din 2005. Deşi nu este perceput ca un actor politic totalmente independent, opinia publică l-a separat totuşi de episodul guvernării precedente, considerată de-acum încheiată. Fostul cabinet, uzat şi şters, a ajuns detestat nu doar din cauza drasticelor măsuri de austeritate impuse, ci în bună măsură şi pentru că a eşuat în a oferi populaţiei speranţă şi încrederea într-un leadership de succes.
Mai multe sondaje de opinie relevau săptămâna trecută că electoratul român rămâne relativ sceptic în privinţa capacităţii noului premier de a redresa situaţia economică. Cu toate acestea, peste jumătate din români au precizat că îl apreciază pe Ungureanu, semnalând astfel că speră într-o îmbunăţire conside-ra-bilă a calităţii actului guvernamental. Optimismul lor renăscut l-a propulsat pe Ungureanu direct pe primul loc în topul încrederii în politicieni, actualul şef de guvern devansându-l până şi pe popular-populistul primar general al capitalei, Sorin Oprescu. Prin prisma lehamitei românilor faţă de întreaga clasă politică, cota de simpatie a acestuia din urmă s-a menţinut relativ ridicată preponderent graţie talentului său de a se înscena drept om de acţiune, deşi nimic nu indică, deocamdată, că Bucureştiul ar fi sensibil mai bine administrat şi/sau schimbat la faţă. MRU îşi va putea menţine, probabil, cota de simpatie relativ intactă dacă va şti să îşi pună în valoare competenţa decizională, să dea dovadă de determinare cu privire la optimizarea calităţii actului de guvernare, dar şi de sensibilitate faţă de greutăţile populaţiei. Premierul a scăpat, zilele trecute, de câteva elemente riscante din aparatul guvernamental, dar cabinetul său rămâne dominat de membri din eşalonul doi al PDL – dintre care destui nu par, deocamdată, mai impresionanţi decât predecesorii lor mai în vârstă.
Spre deosebire de MRU, Super Mario dispune de un avantaj major – influenţa de care continuă să se bucure în cadrul nucleului decizio-nal al UE. A fost comisar european timp de zece ani – şi încă unul care, spre deosebire de alţi colegi, şi-a făcut treaba judicios. Graţie ponderii sale, a mărimii ţării şi a reţelelor ei de influenţă în interiorul structurilor UE, Italia este şi astăzi capabilă să îndulcească măsurile de austeritate cerute de UE în pofida percepţiei generale de a fi următoarea verigă slabă a zonei euro în criza datoriilor suverane. Comparativ, România, deşi al şaptelea stat ca mărime în UE, nu pare să dispună nici în prezent de o reţea de influenţă notabilă la Bruxelles – pentru că dacă avea, ţara ar fi fost astăzi membru al zonei Schengen şi nici nu s-ar fi trezit cu fonduri structurale blocate din două în două luni în condiţiile în care acestea reprezintă, de fapt, un soi de recompensare a Uniunii pentru deschiderea către competiţie a pieţei naţionale.
Până acum, toate semnele de la Bucureşti indică disponibilitatea autorităţilor, inclusiv a noului guvern, de a semna tratatul interguvernamental pentru pactul fiscal care va aduce o serie de constrângeri viitoarelor politici bugetare de-a lungul şi de-a latul UE. Deocamdată, Cabinetul Ungureanu pare relaxat în faţa perspectivei de a-şi vedea relativ curând suveranitatea fiscală îngrădită, pe când preşedintele Băsescu rămâne dornic să vadă Mecanismul de Cooperare şi Control al CE în domeniul justiţiei autohtone eliminat rapid. Atitudinea autorităţilor române este oarecum explicabilă, având în vedere că noul acord privind centralizarea sistemelor fiscale şi a controlului asupra bugetelor va face ca vremurile de austeritate iniţiate de PDL să fie percepute curând drept normalitate, în timp ce nici PSD şi nici PDL nu ar mai putea repeta schema recompensării clientelei de partid cu bani frumoşi de la buget. Nu în ultimul rând mai survine, probabil, şi următorul element de logică: pe viitor, elitele politice de la Bucureşti se vor putea disculpa infinit mai uşor faţă de electorat – cu cât mai multă suveranitate cedează, cu atât mai uşor vor putea blama Bruxelles-ul pentru variile nereuşite din propria ogradă.
Mario Monti a rezistat până acum cu succes presiunilor UE. La mijlocul lunii februarie a anunţat public că guvernul său nu va mai lua alte măsuri de austeritate şi a avertizat, de la tribuna Parlamentului European, că soluţiile tandemului franco-german la criza din zona euro au condus, de fapt, la împărţirea Europei în ţări centrale şi periferice. În aceste vremuri nefaste pentru UE, în care unii membri-cheie epatează din ce în ce mai frecvent prin lipsă de scrupule, rămâne greu de apreciat cât de departe vor fi dispuşi să meargă preşedintele Băsescu şi premierul Ungureanu pentru a salvgarda o serie de interese specifice ale României. În vecini bunăoară, desfiderea afişată de guvernul de la Budapesta va costa Ungaria la anul, cu mare probabilitate, 500 de milioane de euro – CE avertizând, zilele trecute, că a decis sancţionarea ţării deja aflate pe marginea prăpastiei pentru deficitul ei excesiv prin îngheţarea unei treimi a fondului de coeziune. Probabil că cel mai înţelept lucru pe care MRU îl poate face în condiţiile actualului bazar european este să‑şi încheie deal-urile cu influenţii negustori ai UE cât mai discret şi fără multă tevatură. 
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre Româ-nia este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
