6.9 C
București
sâmbătă, 20 aprilie 2024
AcasăSpecialMonici Macovei versus Elene Udrea

Monici Macovei versus Elene Udrea

Traian Băsescu a încercat să transplanteze în PDL o serie de lideri care se afirmaseră înainte în presă şi în societatea civilă. Azi devine limpede că transplantul a eşuat, nou-veniţii sunt respinşi violent de corpul partidului. E drept şi că nou-veniţii, în mod ciudat pentru oameni care au idei similare, nu au prea acţionat ca un grup, ci mai mult fiecare pe cont propriu. Nu că nu ar fi încercat, dar când perspectivele sunt sumbre şi nu se vede nimic la orizont, ideea de grup reformist se sparge de la sine. De cealaltă parte, politicienii de profesie ai partidului sunt uniţi în respingerea implantului dincolo chiar de conflictele lor anterioare şi de faptul că joacă pentru tabere diferite. Sunt uniţi în această chestiune aşa cum numai complicitatea în rele poate uni. Antonie Solomon a spus că, dacă ar fi să ne luăm după dosare penale, nu există familie de români fără aşa ceva.

Probabil că aşa se vede România de la nivelul lui Solomon: dacă procurorii încep să-şi facă treaba, toate familiile cunoscute lui au câte un potenţial dosar penal, aia e lumea în care se învârte personajul. Cristian Boureanu, de la aripa veşnic tânără, dar nu mai puţin coruptă, zice şi el că „există mentalităţi diferite în cercurile intelectuale de la Bucureşti faţă de baza partidului, care este mult mai apropiată de oameni”. La Boureanu avem deja o atitudine filosofică faţă de problemă. Cum ar veni, există acolo o bază electorală care îi preferă sistematic pe alde Solomon şi Berceanu unora ca Macovei şi Preda. Cine sunt, de fapt, „oamenii” de care baza partidului e apropiată? Cum se face că doi simpli membri de partid ca Macovei şi Preda fac valuri cu orice interviu pe care îl dau când vin în ţară? O fi şi asta o conspiraţie a presei? Sau pur şi simplu oamenii ăştia care încă mai susţin principii sunt mai credibili şi mai populari la nivelul opiniei publice decât toată garnitura de politicieni târşiţi în rele care domină vârful PDL?

Boureanu încearcă un exerciţiu ieftin opunând „intelectualii” bazei partidului. Problema e că baza partidului nu există aşa cum ar trebui să existe ea într-o ţară modernă, cu partide moderne, adică acea masă de electori atraşi de un proiect politic şi care legitimează regulat liderii de la vârful partidului. De fapt, PDL şi celelalte partide din România sunt structuri cliente-lare, organizate pe verticală pentru a distribui rente de la stat. În aceste condiţii, liderii controlează baza, nu invers. Iar baza respectivă nu are nici o legătură cu electoratul general. Mişcarea politică ce l-a votat pe Traian Băsescu la referendum s-a pierdut în ceaţă, PDL se sprijină acum doar pe reţeaua administrativ-clientelară. Ce dovadă mai bună decât că Elena Udrea candidează singură la şefia celei mai mari organizaţii a partidului, cea din Bucureşti? Cum se face că în Capitală, unde există publicul cel mai educat şi mai informat, PDL propune un asemenea exemplar nefericit, atât uman, cât şi politic? Educaţie deficitară de parvenită, afaceri dubioase cu statul, ţopism, grandomanie şi nepricepere în politici publice – nimic nu-i lipseşte Elenei Udrea la CV pentru a reprezenta o clasă politică coruptă şi ruptă de populaţie. O organizaţie care o propune ca singură candidată nu poate avea nimic în comun cu cei strânşi în Piaţa Universităţii la chemarea lui Băsescu, sunt două lumi diferite. Poate nu este posibil să existe un „partid de Monici Macovei”, cum s-a exprimat Radu Berceanu. Dar, până una-alta, PDL Bucureşti pare o organizaţie de Elene Udrea.

Traian Ungureanu s-a pierdut de tot în peisaj, aud chiar că e foarte mulţumit de soluţia Vasile Blaga. Despre Sever Voinescu ne lămureşte Valeriu Stoica, care îl defineşte pe acesta drept un realist: „Dacă vrei să faci ceva bine pentru o instituţie, trebuie să foloseşti resursele acelei instituţii. Nu trebuie să fii utopic, trebuie să fii realist”. Realist, realist, foarte bine, dar care e scopul final, spre ce se îndreaptă? Nu e deloc clar. Până una-alta, doar Macovei şi Preda enunţă adevărate alternative. În interviul său din „Evenimentul Zilei”, Preda face o pledoarie pentru un partid desprins de reţelele de distribuit rente: „Viaţa politică din România a impus tuturor partidelor un tip specific de articulare, în care oameni cu o educaţie precară mobilizează resurse financiare şi afişează un tip de atitudine faţă de cetăţeni în sensul cultivării servituţii acestora. Oamenii sunt recrutaţi pe baza fidelităţii lor faţă de un proiect al mobilizării iraţionale a resurselor publice în reţele de dependenţă. Asta a produs o dramatică demobilizare a publicului educat, care are alte resurse decât cele strict financiare, are libertate, este autonom şi evident dezamăgit de politica actuală”.

Preda identifică bine problema: baza PDL nu are nici o legătură cu publicul care s-a mobilizat anti-PSD în 2004 şi pro-Băsescu în 2007. Rămâne ca Preda să vină şi cu o strategie pentru acest public nondependent, clasa de mijloc din oraşe, dar mă îndoiesc că poate face asta din interiorul PDL actual. Cine va atrage acest public la viitoarele alegeri? Cred că aici este cheia. Partidele concurează acerb pentru publicul captiv, fiecare încercând să-şi extindă reţeaua de influenţă sau control, care se mobilizează pe bază de rente şi pomeni electorale. Dar posibilităţile de creştere acolo sunt limitate. Deşi politicieni ca Blaga şi Berceanu nu pot pricepe aşa ceva, există în România o masă de oameni care nu depind de stat, nu pot fi cumpăraţi cu mită electorală şi, în general, sunt dincolo de raza de acţiune a reţelelor de distribuit rente ale partidelor. De fapt, aceşti oameni au produs mereu schimbarea în România, mai ales în momentele-cheie: 1996 şi 2004. Poate că nu reprezintă majoritatea, dar mobilizarea lor poate schimba situaţia. Atât CDR în 1996, cât şi Alianţa D.A. în 2004 au câştigat la diferenţă de procente şi au produs schimbarea împotriva partidului-administraţie (sau a partidului-stat, deşi termenul are alt sens în politologie decât cel folosit la noi în mod curent). Acum PDL a devenit un alt partid-stat pe reţeta clasică, transplantul de oameni noi nu doar că nu a reuşit, dar organismul bolnav îi respinge violent pe cei care au proiecte alternative sau îi înglobează tacit, până la anihilare, pe „realişti”. Emil Boc e prins cu administraţia, iar în partid se vorbeşte la timpul trecut despre el – „noile” stele sunt Blaga, Udrea, Videanu, Falcă. Prin ei, PDL încetează să mai fie o forţă modernizatoare. Un „partid de Monici” ar trebui să preia acest rol.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă