Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Mineriada pe înțelesul tuturor. De ce justiția nu a fost posibilă 25 de ani

Alina Mungiu-Pippidi Actualizat: 11.03.2015 - 18:37

25 de ani după ce centrul Bucureștiului a fost violent ocupat de mineri, Universitatea, partidele și presa de opoziție închise și nenumărați oameni, cei mai mulți fără vreo legătură cu opoziția, maltratați, Înalta Curte a trebuit să redeschidă dosarul evenimentelor, închis anterior de procuratură și apoi redeschis după o decizie CEDO.

Share

25 de ani după ce centrul Bucureștiului a fost violent ocupat de mineri, Universitatea, partidele și presa de opoziție închise și nenumărați oameni, cei mai mulți fără vreo legătură cu opoziția, maltratați, Înalta Curte a trebuit să redeschidă dosarul evenimentelor, închis anterior de procuratură și apoi redeschis după o decizie CEDO. Văd din reacțiile pe forumuri că o nouă generație are nevoie de explicații.

Mineriada din 13-15 iunie 1990, despre care avem suficiente documente, dosare instrumentate și chiar excelente filme documentare, s-a desfășurat astfel:

Pe data de 20 mai 1990 s-au desfășurat alegeri pentru prima orară după căderea lui Nicolae Ceaușescu. Deși alegerile au fost în general libere, adică nu s-au furat voturi, ele nu au fost corecte, deoarece încă din ianuarie o mână de oameni iscusiți cu veche experiență bolșevică precum Silviu Brucan și Ion Iliescu au venit cu ideea ca toate organizațiile ad-hoc care se formaseră la revoluție și ocupaseră sediile de stat și de partid să formeze un Front al Salvării Naționale, structură piramidală monopolistă (nici măcar vechile partide istorice nu fuseseră reînființate) care a căpătat astfel un avans decisiv în cursa electorală. Schema era veche și repetată și în istoria sovietică, și pe alte fronturi revoluționare, și a mers și de data asta, mai ales că exista un monopol al televiziunii, iar din februarie și presa care gândea altfel avea probleme serioase. Din februarie în iunie noi, tinerii ziariști care inventau presa liberă împreună cu puținii disidenți notabili ai vechiului regim precum Băcanu și Paler ne văzusem deja ziarele închise de tipografi, care aveau alte idei și considerau că nu e suficient să îi plătim să tipărească ci trebuie să aibă și dreptul la cenzură, rezistasem la urlete de ”moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenților” și alte asemenea. Organizații ca Liga studenților din Universitatea București de asemenea au încercat să chestioneze acest proces electoral viciat în Piața Universității, cenzurată de TVR timp de săptămâni, nu pentru că simpatizau cu vreun partid, ci pentru că studenții ieșiseră din casă la revoluție, dar, spre deosebire de generațiile mijlocii, nu instraseră la loc, și rămăseseră pe străzi împreună cu liceeni și muncitorimea tânără, cerând libertate.

Rezultatul alegerilor din 1990 a fost un pas înapoi pentru România, nu doar pentru că opoziția, cu unguri cu tot, a fost sub un sfert din electorat, ci pentru că în cele trei poziții importante ale statului, președinția, Senatul și Camera Deputaților s-au instalat trei președinți care făcuseră parte oficial din nomenklatura comunistă: Ion Iliescu, Al. Bîrlădeanu și Dan Marțian, arătând că această clasă care condusese timp de cinzeci de ani înțelegea să conducă și mai departe. Și mai rău, securitatea temporar desfințată după ce trăseseră după revoluție și montaseră tot felul de diversiuni și trecută în subordinea Armatei în ianurie reînviase deja în Serviciul Român de Informații în aprilie, condus de un vechi tovarăș de conspirație al lui Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, unul din securiștii care pregătiseră ziua de după. O operație numită ”Trandafirul”, dezvăluită mie de unul din șefii armatei care arestase securiști în ianurie și după aceea a supraviețuit unei încercări de asasinat și a fost trecut în rezervă a avut loc în Piața Universității, supraveghind și inventariind opozanții. După victoria zdrobitoare din 20 mai, aceștia au devenit mult mai puțini, și nici o secundă nimeni nu a cerut anularea alegerilor, doar televiziune liberă și alte mofturi de astea cu libertatea. În schimb, ziarul FSN Azi din data de 21 mai a apărut cu zeci de texte cerând lichidarea opoziției, mulți dintre noi fiind indicați nominal. S-a cerut închiderea ziarelor noastre și desființarea organizațiilor, ca și deschiderea de acțiuni penale pentru lucruri promovate prin scris (în cazul meu, de exemplu).

Pe 12-13 iunie regimul nu a fost nici un moment în pericol, deși câteva zeci de oameni s-au dus la televiziune și au forțat ușa, revoltate de faptul că TVR nu transmitea încercarea de a-i scoate din Piață a poliției (atâția mai erau, după ce fusesem sute de mii). În noaptea de 12 armata, până atunci timidă, a tras în cei câțiva violenți sau rătăciți, sub ochii studenților de la Ligă care au petrecut noaptea în sediul lor din Universitate și au încercat să ajute răniții și să cheme ambulanțele. Nu știu dacă evenimentele din 14 au fost o provocare a poliției, deși sunt unele dovezi, ce e cert e că nu a existat nici un pericol să cadă nici televiziunea, nici primăria capitalei măcar, deci nici un fel de violență nu se justifica contra unei mâini de oameni agitați. A doua zi, minerii chemați și conduși în mod organizat de reprezentanții ministerelor au luat cu asalt sediul Ligii, aducând în pragul morții pe cei aflați acolo, pe Marian Munteanu în primul rând, dar și pe studenții colaboratori ai Opiniei studențești, niște copii de 20 de ani cu ochelari, băieți și fete, care au suferit traumatisme greu de imaginat. În tot orașul, minerii au colaborat cu poliția, și procurori zeloși au încercat să facă acte de urmărire penală trecătorilor sau celor găsiți în sediile de opoziție, considerând normal că erau arestați făcă motiv și fără acte și aduși plini de sânge de asemenea echipaje mixte improvizate. Lista acestor procurori infami o găsiți aici, unii au fost promovați și mai erau în funcție în 2004, cînd în sfârșit regimul Iliescu s-a încheiat. Alți procurori, mai scrupuloși, ca Monica Macovei, nu au făcut acest lucru, ba chiar au făcut ulterior sesizări către superiori că nu se pot duce la bun sfârșit asemenea dosare vădit ilegale. Fac precizarea asta pentru că oameni care au făcut avere din spălarea banilor securității după nouăzeci au încercat să acrediteze exact ideea contrară.

Crima s-a oprit din cauza reacțiilor la ea. Povestea, de care majoritatea românilor nu a fost conștientă, că nu s-au dat la televizor decât stricăciunile golanilor din 13, nu și restul, a devenit cunoscută prin strigătele de alarmă ale Europei libere și ambasadelor. O mineriadă tăcută a fost peste tot. Opinia studențească nu a mai apărut câteva zile la Iași din cauză că tipografii au considerat-o firesc lichidată, România liberă vreo două săptămâni, iar dl Munteanu a fost eliberat pentru păcatul de a fi fost adus la comă de mineri abia pe la finele lunii august, după intervenții străine, din spitalul închisorii. Câțiva oameni bravi și cu nume s-au delimitat și au reușit să spargă monopolul televiziunii, cerând să se oprească masacrul care continua pe 15 iunie: Mircea Dinescu, primul care a spus elocvent că el vine din clasa muncitoare și că lumea să nu se lase înșelată de sloganurile că asta e o luptă de clasă care circulau atunci, era doar vechea strategie comunistă de a învrăjbi o clasă contra alteia, descrisă de mine pe larg mai târziu în Secera și buldozerul, Maria Berza, secretara de stat a lui Andei Pleșu, ministrul provizoriu al Culturii, care a reușit să intre în televiziune din partea lui și să citească un text de condamnare clar, cu o voce fermă. Și Mihai Șora, ministrul provizoriu al Educației, care a și demisionat.

Ideea că exista o largă aprobare a violențelor e falsă. Mai puțin celebrele femei de la APACA și diverși comuniști bătrâni bucureșteni, lumea nu avea idee ce se întîmplă. Când imaginile au început să circule, aproape nimeni nu a aprobat bătăile oamenilor cu ochelari, sau defularea cu bulane pe fetele cu fusta scurtă și imaginea minerilor de grup de manevră violent și criminal a devenit consolidată. Unii nu o meritau. Două versiuni diferite ale evenimentelor au persistat până târziu, documentate de mine în Românii după 89, prima carte despre postcomunism care a fost dezbătută pe larg la televiziuni în 1996, datorită unor moderatori ca Vartan Arachelian sau Mihai Tatulici, precum și a faptului că aveam deja canale alternative private. Dar aceste versiuni diferite populare asupra anului 1990 nu includeau, nici una, aprobarea violențelor- aveam deja sondaje. Ele priveau clivajul atitudinii față de democrație: trebuie înțeles că în 1990 o majoritate de oameni aprobau un sistem politic cu un singur partid, și că de abia după 1996 s-a dezvoltat o slabă majoritate pentru pluralism, consolidată de abia prin 1999. Stânga sau dreapta nu contau, ca în orice țară post-totalitară clivajul era între cine considera că mai multe partide sunt legitime și cine voia doar unul, sau pe Ceaușescu, sau o dictatură de orice fel. Trebuie spus că în 1996 noi am putut pentru prima oară discuta, pe canale secundare, despre 14-15 iunie la televiziune, timp de șase ani nu existaseră pentru TVR.

Care ar fi fost urmarea normală a celor de mai sus?

Cei care au încercat să închidă partide și publicații ar fi trebuit să plătească un cost măcar politic. Dar din cauza dificultății organizării unei opoziții de la nimic, FSN sau partidele sale succesoare au fost la guvernare neîntrerupt din 1990 încoace, deși în minoritate între 1996 și 2000. Cu excepția guvernului minoritar Tăriceanu nu a existat guvernare fără o parte din FSN, ca atare a unora care au provocat sau aplaudat evenimentele du pricina, chiar dacaă mai tîrziu s-au dezis de ele. Este cazul lui Petre Roman, care în anul 1997 a protestat când am dat, fără comentarii de altfel, pentru prima oară imaginile devastării biroului lui Corneliu Coposu de către minerii însoțiți de un cameraman al TVR.

Justiția, fie și mai târziu, ar fi trebuit să facă dreptate măcar victimelor directe. În 1996, când pentru prima dată a câștigat alegerile o alianță care nu mai spunea pe față cât de bun fusese comunismul și cum democrația era doar o formă continuată a sa cu ceva remanieri, nu am reușit însă să câștigăm și justiția, ierarhică și comunizată de la vârf la bază. Parchetele Militare dominau toate anchetele sensibile și ani de zile Consiliul Europei a luptat să le îngrădească la zona strict militară. O altă bătălie care nu trebuie uitată este faimosul recurs în anulare, folosit de procurorul general să întoarcă orice sentință care nu îi convenea, descurajând instanțele. În orice țară care era un stat de drept victimele sau familiile lor ar fi trăit toată viața din despăgubiri în urma unor procese civile, la noi victimele au continut să fie cele marginalizate, iar minerii au mai încercat să dea jos democrația de mai multe ori, că așa a trecut Roman de partea noastră, că a văzut pe pielea lui cum a fost în 1992. Nici în civil, nici în penal, victimele nu au avut parte de vreun final, și de asta avocatul lor, Antonie Popescu, a câștigat la CEDO, care a stabilit că statul e obligat să asigura dreptul la viață și la un proces echitabil. Mii de oameni au fost afectați direct, unii iremediabil, zeci de mii au emigrat din cauza mineriadei. Un prieten apropiat al meu, Ovidiu Bogdam fotograful SIGMA care a dat fața internațională a Pieței Universității (coperta la L’Express) a murit de inimă la 33 de ani, după repetate episoade depresive, frecvente pentru generația noastră. Ca și mai norocoșii Dan Pavel sau Florin Iaru, Ovidiu fusese în Piața Universității din 21 decembrie.

Drepturile omului, o luptă neîncheiată. Până astăzi, România este singura țară postcomunistă membră UE care este sub linia de democrație consolidată la Freedom House, organizația care face clasamentul libertății în lume, bazat pe drepturi civile și drepturi politice, ca și distincția dintre democrația substanțială (alegerile libere și echitabile, oamenii au drepturi) și democrația de formă (se țin niște alegeri mai mult sau mai puțin libere). Având în vedere de unde am plecat, adică de la cea mai dură dictatură din pactul de la Varșovia e totuși un progres, dar el trebuie văzut așa cum este. Limitat. Sau România nu ar avea cele mai multe plângeri la CEDO, proporțional per capita mult mai multe decît Rusia sau Turcia, țări nu tocmai democratice, arătând că din motive politice instanțele noastre nu au reușit să stabilească nici după 25 de ani drepturile omului în totalitatea lor și trebuie să ne dea ajutor Curtea Drepturilor Omului. Faceți o plimbare la Strasbourg prin fața ei: toate afișele și toți greviștii foamei, în orice sezon, sunt din România.

Propaganda nu moare niciodată. Propagandiștii pro-mineriadă și pro-autoritarism au fost totdeauna la noi mai tari, având de partea lor presa oficială, Rodipet, subvențiile și așa mai departe. Între ei au fost și oficiali deghizați ca academici, de genul Vladimir Pasti, care scria în note de subsol că are el informații (de la servicii) că monarhiștii români sunt plătiți de ambasada Regatului Unit. Instituția lui, casa de sondaje INSOMAR, parte a imperiului securist Vântu, a sfîrșit cu DNA, dar au trebuit mulți ani pentru asta. În extern, unde nimic nu se publică fără fapte și fără referenți, versiunea lor nu a avut nici o șansă. În țară, au făcut nenumărați doctori în științe care au dus mai departe propaganda. Unii au evoluat mai di timp. Printre ei, scriitorii din Azi sau Adevărul din 1990 ca Dan Mihalache, Corina Crețu sau Cristian Tudor Popescu. Alții au rămas la același nivel sau mai rău. În orice caz, nimeni nu contestă masivele încălcări ale democrației și drepturilor omului din acele zile, niciodată pedepsite, și bagatelizarea sau negarea lor trebuie văzute ca o formă de incorectitudine politică, exact cum vedem negarea victimelor Holocaustului sau Gulagului. Mineriada a fost un atentat la democrație, în care autoritatea de atunci a manipulat fără scrupule un grup indus în eroare și violent contra unor oameni aleși aleator, dar mai ales din zona urbană și educată, pentru că era singura implicată politic care amenința noul monopol al puterii. Justiția nu s-a realizat la timp din cauza unui echilibru de putere care a împiedicat-o, dar o societatea democratică nu poate avansa fără justiție, care e indispensabilă inclusiv pentru orice discuție despre reconciliere- cum bine spune Herta Muller. Ca să ierți pe criminal, crima trebuie intâi stabilită și asumată. Iertarea poate veni doar după.

P.S. Văd că mă somează Costi Rogozanu să îl numesc direct dacă nu îmi place atitudinea lui despre mineriade, că i s-a părut că mă refer la el și ai lui într-o emisiune. Motivul pentru care nu i-am dat numele, și am citat doar în treacăt acest nou episod al prezentării evenimentelor ca o luptă de clasă (interpretare dominantă în gazetele de propagandă comunistă sub ocupația minerească și iliesciană din iunie 1990) e că nu era de față și nu obișnuiesc să discut oamenii în absența lor, nici măcar ideile lor pe care pe platoul acela nu le-ar fi apărat nimeni. Chestie de fair play. Fiecare are dreptul la opinie, dar nu chiar la toate opiniile. Chiar dacă nu ai fost martor, chiar dacă nu ai o educație metodologică în care să poți articula și testa o teorie controlând pentru toate faptele și nici măcar nu te preocupă faptele din cale afară, că ești critic literar și constructivist, chiar dacă ai un program din a promova puncte alternative de vedere cu orice cost, chiar minimalizând democrația și justiția de care te bucuri datorită altora, gîndește-te un pic ce simt victimele sau urmașii lor când le contești drepturile. Că asta faci: pui victimele la locul lor și le spui că dacă au stat la cutie 25 de ani nu ridice nici acum capacul. Și nu, nici un fel de alte injustiții, de la răscoala din 1907 la TTIP nu justifică așa ceva și nu avem de ce le discuta în acest context. Că nu au nici o legătură.

Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...