21.4 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăSpecialMeciul preşedinte-Parlament intră în prelungiri

Meciul preşedinte-Parlament intră în prelungiri

Conflictul instituţional dintre preşedinte şi Parlament a fost câştigat de şeful statului în 2009, dar această victorie i-a explodat în faţă, în 2010, ca o grenadă defectă. Sistemul nostru constituţional semiprezidenţial este construit de aşa natură încât să nască o competiţie pentru influenţă asupra puterii executive. Asta, pentru că şeful Guvernului nu este el însuşi depozitarul legitimităţii democratice. În sistemele parlamentare clasice, şeful Guvernului şi partidul său câştigă alegerile, deci au legitimitate directă. De aceea, cancelarul german şi premierul britanic îşi pot conduce ţările cu mână de fier atâta vreme cât au majoritate în Parlament. Cei care, pe la noi, cred că într-un sistem parlamentar conduce Parlamentul arată că nu prea au habar despre ce vorbesc: Parlamentul nu conduce, doar votează legi; puterea reală este la premier (cancelar). În sistemele prezidenţiale clasice (gândiţi-vă la SUA), preşedintele are legitimitate directă, deci conduce şi Executivul sau îl domină politic. Problema de concepţie a sistemului nostru este că depozitarul puterii executive (de facto, omul care ia deciziile importante) îşi trage legitimitatea din două surse diferite: preşedintele, care îl numeşte, şi Parlamentul, care îl aprobă. Preşedintele este ales direct, Parlamentul este ales direct, deci cei doi poli au legitimităţi care nu depind una de cealaltă.

Această problemă genetică a sistemului se rezolvă (sau nu se rezolvă) în funcţie de forţa politică a preşedintelui. Dar, într-un fel sau altul, acest defect genetic a ieşit la iveală sub toţi cei trei preşedinţi aleşi democratic (aş propune să nu-l mai numărăm pe Ceauşescu între preşedinţii republicii, pe vremea aia nici România nu era cu adevărat republică şi nici Ceauşescu preşedinte cu adevărat). Ion Iliescu a trebuit să-l debarce violent pe Petre Roman când nu l-a mai ascultat, apoi a convieţuit mârâind cu Năstase. Emil Constantinescu l-a debarcat pe Radu Vasile, lăsându-l fără miniştri în Guvern. Dar sub Traian Băsescu conflictul s-a manifestat cel mai spectaculos pentru că: a) stilul său abraziv nu dădea şanse de înţelegere transpartinică şi b) nu a avut în primul mandat majoritatea parlamentară care să-i fie favorabilă. Conflictul dintre preşedinte şi majoritatea parlamentară a durat din 2007 până în 2009.

A fost un conflict de personalităţi în primul rând, dar a fost şi un conflict între viziuni diferite: între cei care susţineau că preşedintele trebuie să aibă un rol decorativ în stat şi cei care susţineau rolul important al preşedintelui în decizia asupra Executivului. Nu spun că am asistat la un conflict între viziuni filosofice profunde, de genul conflictului dintre părinţii fondatori ai Americii, dintre federaliştii lui Alexander Hamilton şi democrat-republicanii lui Thomas Jefferson şi James Madison. Mai degrabă adversarii lui Băsescu au căutat să-i contrapună Parlamentul, deci au devenit parlamentarişti, iar cei care susţineau agenda lui Băsescu au devenit prezidenţialişti, pentru că acolo era punctul de inflexiune al conflictului politic. Dar, una peste alta, am avut un conflict între două viziuni asupra instituţiilor.

Acest conflict a fost câştigat de Traian Băsescu în trei runde. Prima: întoarcerea votului de suspendare prin referendum (victorie detaşată). A doua: alegerile parlamentare, încheiate indecis, dar dându-i preşedintelui ocazia de a-şi pune un premier din partidul său (victorie la limită în doi paşi). A treia rundă şi cea decisivă: alegerile prezidenţiale. În mod practic, conflictul întipărit genetic în sistemul politic dintre cei doi poli care deţin legitimitate directă nu a putut fi rezolvat decât prin alegeri, adică prin întoarcerea la popor, cum ar spune Traian Băsescu. Victoria sa în alegeri directe a demoralizat tabăra parlamentaristă şi a dus la crearea grupului independenţilor, care a furnizat majoritatea pro-Băsescu în Parlament. Gabriel Oprea şi oportuniştii săi au înţeles că, prin votul direct câştigat, pâinea şi cuţitul erau la pre-şe-din-te, că marele conflict instituţional fusese decis la vot şi că era mai bine pentru ei să sară repede în barca câştigătorului, pe logica: dacă nu dezertez eu, o vor face alţii, deci măcar să cer un preţ bun. Aşa a intrat Traian Băsescu în 2010 câştigător pe toată linia.

Numai că personalizarea sistemului s-a întors împotriva sa. Criza economică şi trezirea din iluziile perioadei de creştere economică l-au costat, personal, enorm la nivel de susţinere populară. Preşedintele care altădată făcea băi de mulţime nu prea mai iese din Palat. Este ironic că i se întâmplă asta tocmai când deţine şi puterea reală în stat. Şi cel mai ironic este că preşedintele este acum la mâna majorităţii parlamentare. Planurile de suspendare care îi tot sunt fluturate îl pun în situaţia în care puterea sa depinde de Parlament, adică va sta în funcţie atâta vreme cât majoritatea de strânsură pe care el a adunat-o îi va permite asta. Liderii coaliţiei de guvernare (şi tot mai mult cei din PDL) ştiu asta şi i-o arată tot mai des. Cu alte cuvinte, din preşedintele care controlează sistemul politic, Traian Băsescu a devenit captivul acestuia. Şi asta, pentru că nu mai are în spate chiar sursa legitimităţii sale care l-a ajutat să câştige precedentul război cu Parlamentul: susţinerea populară. Câteva sondaje au arătat clar acest lucru: dacă acum ar avea loc un referendum de suspendare, Băsescu ar pierde. Deci singura soluţie pentru el este să nu se ajungă la referendum, deci să fie puternic în Parlament. Sistemul politic glisează iar dinspre prezidenţialism spre parlamentarism.

Cu ce rămânem după toate astea? Cu multă energie irosită de ambele tabere şi cu victorii a la Pirus pentru fiecare: premierul Tăriceanu a câştigat iniţial lupta parlamentară cu Traian Băsescu. Dar a făcut asta cu costul enorm al unei guvernări şantajate care a dezarmat ţara înaintea crizei economice şi a făcut, practic, toate greşelile care se puteau face înainte de furtună: deficit bugetar mare, cheltuieli administrative şi sociale prea mari, amânarea reformelor structurale. Traian Băsescu a câştigat lupta electorală, dar a făcut asta cu costul enorm al risipirii oricărei şanse de a crea un consens minimal pentru politici necesare în timpul crizei. Nu Traian Băsescu este de vină pentru criza economică şi, orice guvern am fi avut, acesta ar fi trebuit să reducă cheltuielile. Poate nu aşa de brusc şi nu aşa de incoerent, dar, oricum, nu văd alternative la opoziţie pe baza cărora să judec cum ar fi fost dacă ar fi guvernat ei. Văd doar populisme ieftine sau măsuri care ar agrava criza (vezi impozitul progresiv dorit de PSD). Dar e vina lui Traian Băsescu că a făcut prea puţin şi prea târziu pentru a găsi sprijin social şi politic pentru măsurile de restructurare a bugetului.

Cele mai citite

Explozie la Rafinăria Petromidia! Autoritățile au activat Planul Roșu de Intervenție

O explozie s-a produs, vineri, la Rafinăria Petromidia, iar autorităţile au activat Planul Roşu de Intervenţie. Potrivit Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) „Dobrogea”, explozia...

Mesajul premierului Marcel Ciolacu, la 20 de ani de la aderarea României la NATO

În cei 20 de ani de apartenenţă la NATO, România a devenit un pilon important şi şi-a consolidat poziţia în interiorul alianţei, respectându-şi angajamentele...

Surpriză la turneul de la Miami! Carlos Alcaraz, eliminat în „sferturi”

Carlos Alcaraz a fost eliminat în sferturile de finală ale turneului ATP Masters 1.000 de la Miami, după ce a fost învins de bulgarul...
Ultima oră
Pe aceeași temă