Dacă vă uitaţi pe Discovery la documentarele cu viaţa socială a maimuţelor, veţi vedea că, atunci când un nou şef se instalează la un grup de bipede, ceilalţi maimuţoi trebuie să plece capul spăşiţi, să nu-l privească pe şef în ochi, iar dacă acesta este chiar nervos, ritualul de supunere presupune şi ceva gesturi care includ organele sale genitale, ca să mă exprim elegant pentru a nu oripila persoanele sensibile.
Ei bine, cam aşa pricep eu aducerea la ordine a lui Mircea Geoană de către Victor Ponta. Noul lider avea nevoie de autoritate şi şi-a găsit victima, pe care o dă drept exemplu. E un sacrificiu simbolic al lui Geoană pe altarul noii conduceri. Amănuntele sunt cu atât mai uimitoare cu cât Ponta a pornit conflictul. Declaraţiile sale din Evenimentul Zilei au fost devastatoare: „Mircea Geoană e, din păcate pentru noi, imaginea eşecului, a compromisului, a înfrângerilor şi a umilinţelor. Ceea ce ne deranjează când mai iese din când în când în faţă nu este că nu e de acord. Normal că nu e, dacă nu e el. Ci faptul că ne readuce aminte de acele vremuri triste”. Oricum ai lua-o, acesta este un atac sub centură care nu i-a lăsat lui Geoană altă şansă decât să riposteze. Dacă taci după aşa ceva, nu mai contezi în nici un partid, oricine îţi poate spune orice. Iar Geoană a ripostat, amintindu-i lui Ponta că a făcut carieră sub preşedinţia sa, inclusiv că i-a asigurat un post de vicepreşedinte pe care nu îl putea câştiga singur. Deci Ponta a dat primul, Geoană a ripostat şi apoi a fost chemat la ordine pentru indisciplină. Remarcabile declaraţiile liderilor PSD care intrau la şedinţa de luni. Toţi foştii subordonaţi ai lui Geoană se înghesuiau acum să dea în el şi ţineau să vadă noul şef cum dau ei la televizor. Nu e de mirare că Geoană a fost apărat, ce ironie, de Adrian Năstase şi Ion Iliescu, oameni care nu mai depind de Ponta în carieră.
Altfel, conflictul de fond între Ponta şi Geoană are o miză serioasă. Linia Ponta spune că PSD va da jos Guvernul în această toamnă, dar nu va intra la guvernare decât după alegeri anticipate sau la termen şi doar cu un premier PSD. Geoană spune că această inflexibilitate este de rău augur, că un partid responsabil trebuie să se declare gata să preia puterea şi să facă ce trebuie imediat, dacă are aşa soluţii bune pentru ţară, cum pretinde PSD că are. Pe fond, cred că Geoană are dreptate, nu îţi poţi propune să dai jos un guvern fără a spune ce vrei să faci în loc. Iar linia Ponta, susţinută de conducerea partidului prin procedee de tip zoo, se va dovedi nerealistă imediat ce PSD şi-ar atinge scopul: dărâmarea Guvernului Boc. Presa şi opinia publică vor dori imediat răspunsuri despre ce se va întâmpla în viitorul imediat, iar preşedintele PSD nu va putea spune: noi am decis la partid că nu ne băgăm până după alegeri. Sau va putea spune aşa ceva, dar va face o figură de doi lei. Un alt motiv de conflict, relaţia cu FMI, îl găseşte din nou pe Ponta în eroare. Nu e normal ca şeful celui mai mare partid de opoziţie să refuze măcar o întâlnire cu delegaţia FMI, e o băţoşenie inutilă. Poţi să critici FMI şi acordul cu România, dar măcar un dialog trebuie păstrat şi Geoană a făcut bine ţinând un canal de comunicare deschis, ba nici măcar nu a făcut mare caz de asta. Altfel, un viitor guvern PSD va avea nevoie de FMI, ce spune Ponta acum va deveni irelevant când se vor vedea cu bugetul în braţe.
Dar oricum ar fi, diferenţele de opinii dintre Geoană şi Ponta nu justifică nici atacul preşedintelui actual al PSD împotriva fostului şi nici procedura simbolică de ardere a acestuia în efigie, prin şedinţă la partid. Strategia politică a unui partid e ceva de maxim interes public şi aici nu există soluţii irefutabil bune şi soluţii iremediabil proaste. Cu alte cuvinte, doar viitorul ar putea arăta cu certitudine care dintre cei doi are dreptate. Victor Ponta a câştigat conducerea partidului cu un mesaj care ţine de democratizare şi deschidere. Brutalizarea publică a lui Geoană, pentru că asta este, o brutalizare, nu este un semn bun. Ponta ar fi trebuit să încerce să domine partidul reformându-l. Nu mai aud nimic despre proiectul său de alegeri interne semideschise, pe care l-am salutat cu căldură la momentul respectiv. Încurajat de sondaje, Ponta a decis că nimeni nu trebuie să mişte în front şi că disciplina de tranşee este soluţia. Nu este.
Aşa cum nu va fi nici pentru PDL, unde Traian Băsescu a spus că, dacă ar fi fost el preşedinte, criticii lui Emil Boc zburau din partid. A fost o intervenţie şi aiuritoare, şi contraproductivă. Aiuritoare, pentru că venea după multe zvonuri cum că Băsescu pregăteşte aripa „intelectualilor” pentru a-i înlocui pe mogulii pedelişti Blaga-Berceanu-Videanu. Ar fi fost bine să fie aşa, dar nu e cazul – din păcate, zvonacii se înşală. Traian Băsescu nu pare a fi depăşit niciodată ideea că intelectualii şi liderii civici sunt buni de fluturat în campanii electorale, dar, de fapt, politica reală se face cu personaje de alura celor trei. Intervenţia preşedintelui Băsescu este şi contraproductivă, pentru că s-a dorit a fi un ajutor pentru Emil Boc, dar are efectul contrar. E drept că a reuşit să-i beştelească pe cei câţiva lideri de opinie care oricum nu au mare sprijin în baza partidului, deci nu ei ameninţă la modul serios şefia lui Emil Boc. Acum, preşedintele formal al PDL este în situaţia că a trebuit să-i ia apărarea şeful cel mare faţă de copiii răi care îl trăgeau de codiţe. Poziţia lui Emil Boc în PDL devine şi mai ridicolă şi va avea de-a face cu vlăjganii serioşi care doresc să scape de el. Tocmai aceştia fac miştouri ieftine acum – „personaje care nu au condus în viaţa lor decât musafirii până la lift”, spune Radu Berceanu despre cei criticaţi de Băsescu. Doar ideea că se pune în discuţie excluderea unui Cristian Preda sau Sever Voinescu din partid şi că un Radu Berceanu îşi râde în barbă arată ce s-a ales de PDL. Parcă era vorba despre crearea unui partid de masă, care să scape de figuri compromise şi să atragă oameni noi în politică. Radu Berceanu nu ar putea atrage în politică un om nou nici măcar dacă îşi roagă musafirii când îi conduce la lift.
