Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Mai bine morţi decât coordonaţi!

Cristian Ghinea 13.09.2011 - 21:33

Acum mai bine de doi ani publicam la Centrul Român de Politici Europene un raport despre cum stătea România în discuţia despre reducerea gazelor cu efect de seră (scris de Otilia Nuţu). Ţin minte că am pus chiar ...

Share

Acum mai bine de doi ani publicam la Centrul Român de Politici Europene un raport despre cum stătea România în discuţia despre reducerea gazelor cu efect de seră (scris de Otilia Nuţu).

Ţin minte că am pus chiar pe copertă o hartă foarte interesantă în care dimensiunea ţărilor este distorsionată în funcţie de cantitatea de emisii care fusese redusă între 1980 şi 2000. Surpriza era că România apărea pe harta respectivă ca ditamai ţara, lumea era dominată pe harta noastră de Germania, Polonia, România şi Rusia, iar SUA, Europa Occidentală şi celelalte continente erau nişte pitici insignifianţi. Cum reuşiseră ţările astea să reducă poluarea atât de mult?

Ce politici complexe antipoluare implementaseră? Răspunsul era simplu şi trist: falimentul.

Industriile grele din România, Polonia, Rusia şi Germania de Est falimentaseră sub impactul schimbărilor social-politice, oricum fuseseră depăşite moral şi tehnologic (ţin minte că la ora de dirigenţie de pe vremea lui Ceauşescu am aflat cu mândrie că România a depăşit Australia la producţia de oţel pe cap de locuitor. Australia nici nu avea habar că păţise o asemenea ruşine, ea se ocupa deja cu serviciile şi computerele).

Păţania istorică cu reducerea involuntară a poluării punea totuşi ţările din Estul Europei într-o poziţie de start bună. Discuţia în UE era: cu cât să reducem emisiile de acum înainte. UE trebuia să stabilească nişte cote de reducere pentru fiecare stat membru.

Când am publicat noi raportul, guvernele naţionale se certau pe aceste cote. E simplu, am zis noi şi polonezii (mai mult polonezii, pentru că ne-am format obiceiul ca atunci când interesele sunt comune să-i lăsăm pe ei în faţă), deci: e simplu, noi am redus deja masiv emisiile în trecutul recent, nu ne mai obligaţi la noi eforturi.

Dar aţi făcut-o din întâmplare, asta nu se poate compara cu politicile voluntare de tăiere a emisiilor, ziceau ei. Dom'le, voluntar, nevoluntar, le-am redus, a fost replica noastră (adică a polonezilor, de fapt).

Şi aşa s-a încheiat cu bine runda aia de negocieri pentru noi, nu doar că am plecat acasă cu ideea că nu trebuie să facem eforturi prea mari, dar s-a şi creat un sistem de vânzare a dreptului de poluare: fiecare stat primea nişte certificate care dădeau dreptul la emisii, pe care le distribuia firmelor din ţara respectivă, iar certificatele nefolosite puteau fi vândute ulterior altor ţări.

Ca să fac povestea asta lungă mai scurtă şi mai simplă: România ar fi putut să facă bani din asta. De aici înainte rămânea ca administraţia noastră să creeze un sistem de vânzare /distribuire a certificatelor către producătorii interni, de monitorizare a emisiilor şi de raportare a lor, apoi de valorificare a certificatelor rămase în exterior, dacă decizia politică era aceea de a le vinde. Banca Mondială ne-a ţinut încă o dată de mână şi ne-a propus o schemă de organizare funcţională, care fusese încercată prin alte părţi şi funcţionase.

În rest: muncă, organizare, coordonare, inteligenţă, ne-am fi ajutat şi economia, am fi făcut şi nişte bani. Acum două săptămâni a izbucnit scandalul: România a fost suspendată de la tranzacţionarea certificatelor, riscăm să rămânem cu buza umflată. Premierul Emil Boc a reacţionat ca orice şef politic care e pus în faţa încă unui scandal mediatic neaşteptat: ne-a arătat un vinovat şi l-a demis pe un şef de agenţie. Omul ăla a zis că el plăteşte pentru greşelile altora.

Cine e, deci, de vină? S-ar putea scrie o lucrare de doctorat plecând de la întrebarea asta. Dacă îi asculţi pe diverşi oficiali, fiecare pare că şi-a făcut treaba pe felia lui îngustă, toţi îţi indică vinovaţi în altă parte: ăia de la minister au întârziat cu normele, Parlamentul mai rău a încurcat cu legislaţia, agenţia cutare depindea de agenţia cutărică, agenţie ce cutărică nu avea sau nu îi păsa că ţine în loc o chestiune pentru care nu răspunde.

Şi, mai ales, Ministerul Economiei şi cel al Mediului s-au faultat reciproc în tot acest timp pentru că fiecare voia să fie cel care va încasa banii din certificate (adică şi-au scos ochii ca proştii pentru cioara de pe gard). Răspunsuri şi explicaţii individuale şi fragmentare îţi dau fiecare, problema e la coordonare: cine trebuie să ţină agenda, cine trebuia să pună bucăţile din puzzle la un loc?

Şi aici suferă grav administraţia noastră. Aş lista asta ca principală problemă pe care o avem. Nu mi-e clar care e cauza profundă. Poate să fie o moştenire istorică a statului care micromanageria societatea şi economia. Doar acum 20 de ani aveam minister al alimentaţiei, minister al industriei textile şi alte aberaţii de acest gen. Să se fi obişnuit birocraţia noastră să se ocupe de chestii mici şi fragmentate şi doar de alea şi să fi transmis o cultură organizaţională defectă peste generaţii?

Pare că cel mai greu pentru orice bucată de birocraţie românească este să coopereze cu altă bucată de birocraţie românească. Pur şi simplu, oamenii ăştia nu cred că joacă în aceeaşi echipă. Este echipa de la Mediu, echipa de la Economie, echipa de la MAE, sunt echipele de la agenţii, ca să nu mai zic de echipele de la Bucureşti versus echipele din teritoriu.

Şi fiecare echipă este obsedată să nu cumva să-i spună alta ce să facă, e o chestie de orgoliu fundamental. Fiecare răspunde doar în faţa şefului direct, dacă vine vorba de coordonare se aplică principiul din titlul acestui articol.

Dar soluţia nu e la birocraţie, ci la politicieni. Ei ar trebui să ţină agenda, să stabilească obiectivele şi să coordoneze. Pentru că ei reprezintă interesul general, nu pe cel fragmentar al unor bucăţi de birocraţie. Dar politicienii nu se pregătesc, nu se interesează sau se lasă conduşi de birocraţie. Dar despre politicieni am mai scris, ei sunt clienţii noştri constanţi.

Ce ne facem? Avem o imensă problemă la partea de coordonare a politicilor. Eşecul cu certificatele de emisii este doar un exemplu, spectaculos pentru că am pierdut nişte bani care altfel ar fi fost uşor de luat. Dar pierdem foarte mult şi în alte domenii, pentru că nu mereu pierzi bani, de multe ori pierzi oportunităţi. Şi problema se va agrava. Suntem membri în UE şi asta presupune permanentă coordonare şi politici transsectoriale.

Aderarea la euro, coordonarea pe partea de guvernanţă economică, ţintele 2020 - UE în sine este un mecanism-mamut de coordonare. Politicienii noştri merg la Bruxelles, se întorc acasă cu nişte obiective pe care birocraţia trebuie să le implementeze.

Dacă obiectivul e simplu şi ţine doar de o instituţie, se face. Dacă implică una sau mai multe, aproape sigur nu. În definitiv, aşa am eşuat şi în atragerea fondurilor europene: ne-am luptat pentru un buget mare de la UE (tot împreună cu polonezii), dar care acum devine irelevant pentru că oricum nu prea putem lua banii respectivi.

Cum puzderia de autorităţi de management care ar trebui să acceseze fondurile europene nu se descurcă, inventăm un minister de coordonare condus de Leonard Orban. Care poate suplini problema pe termen scurt cu forţa personalităţii sale, dar problema e de sistem.

Cristian Ghinea este director al Centrului Român de Politici Europene

Citește totul despre:

Comentarii

loading...