Deşi oficialii de vârf ai UE n-ar admite niciodată, unul dintre principalele motive pentru care au acordat României o atenţie nemaiîntâlnită în această vară a fost teama lor de transformare a unui stat membru al Uniunii într-unul eşuat. Un astfel de scenariu ar fi reprezentat o catastrofă pentru români şi o bună parte a vecinilor lor, dar mai ales pentru UE – a cărei imagine ar fi fost făcută praf în clipa în care o lume întreagă se dumirea că acum câţiva ani selectul club primise, de fapt, un exponent perfect al brigandajului balcanic în rândurile sale.
În ultimele patru luni, José Manuel Barroso s-a dedicat mai mult României decât a făcut-o în toţi cei opt ani petrecuţi până acum în fruntea Comisiei Europene. Victor Ponta a realizat prea târziu că destinul ţării sale devenise peste noapte o prioritate de gradul zero a Bruxelles-ului. Mai nou, premierul român pare să treacă printr-o fază de instruire în domeniul istoriei, având în vedere că discursul său s-a îmbogăţit cu adjectivul “fanariot”, reiterat ad nauseam cu plăcerea copilului care tocmai a învăţat un cuvânt nou. În ton cu vocabularul său lărgit, Ponta a binevoit să catalogheze PDL drept partid fanariot care “a furat şi a distrus” la guvernare şi acum crede că va fi repus la putere de “cineva de afară”.
Cum acelaşi Ponta declarase cu puţine săptămâni în urmă că refuză să trăiască într-o “ţară fanariotă” care îşi rezolvă problemele dând fuga la “Înalta Poartă”, s-ar zice că Bruxelles-ul ar cam trebui să se perfecţioneze pe tema domnitorilor fanarioţi din Ţările Române. Miza acestora a fost o invariabil proastă guvernanţă, deşi vremurile erau în schimbare şi standardele ajunseseră deja ridicate în cea mai mare parte a Europei. Voluntar sau nu, Ponta recurge acum la o metaforă periculoasă, cu potenţial de bumerang – pe de o parte din cauza demersurilor extrem de discutabile ale baronilor PSD cu ocazia localelor, pe de alta a nonşalanţei cu care o serie de membri ai preacinstitului său cabinet activează în cea mai bună tradiţie fanariotă. Descendenţii Fanarului prioritizau blocarea înfiinţării oricărei instituţii eficiente şi dispuse să pună capăt exploatării cetăţenilor de către pleiada grupurilor de influenţă, deoarece oriunde în lume, apariţia unor asemenea instituţii era însoţită de progres.
Uneori, funcţionarii publici cu un cod etic sănătos se pot trezi chiar sabotaţi – vezi cazurile Sierra Leone sau fosta Iugoslavie. Alteori, procesul de tranziţie poate deveni dureros de lung – vezi Columbia care s-a luptat peste şase decenii pentru a scăpa de corupţia şi violenţa endemice. Alte state precum China sau Africa de Sud au progresat remarcabil pentru o vreme, însă spectrul regresului persistă şi astăzi din cauza forţelor antireformiste, capabile să recurgă oricând la un naţionalism exacerbat şi varii forme de confruntare interetnică.
Văzând că premierul tot umblă cu fanariotismul în gură, ministrul de Interne a conchis, pesemne, că este cazul să-i demonstreze şefului că s-a adaptat perfect noilor cerinţe. Astfel, Mircea Duşa nu s-a sfiit să dispună sancţionarea şefilor Jandarmeriei Capitalei după ce aceştia anunţaseră că protestatarii din Piaţa Universităţii vor fi cercetaţi penal pentru distrugere şi blocarea drumului. S-a rugat de ei chiar să continue cu protestele – fireşte în dulcele stil paşnic al colonelului Dogaru. În cazul protestatarilor acestuia, ministrul nu a constatat nicio încălcăre a legii – indubitabil spre disperarea oficialilor de la Bruxelles şi din mai multe state-cheie ale UE, care au depus ani de-a rândul eforturi asidue în vederea eficientizării şi modernizării forţelor de ordine autohtone.
Preşedintelui CE Victor Ponta i-a promis solemn că România va deveni, de-acum, un stat model al UE. Vădit ironic le va fi explicat, fireşte, ulterior apropiaţilor săi că acesta este deocamdată tonul cel mai adecvat în dialogul cu “Înalta Poartă”. Vrând-nevrând, nu va putea să evite însă unele cedări tactice – printre altele şi în chestiunea noului procuror general precum şi a şefului DNA. La parlamentarele din decembrie, coaliţia va fi prudentă cu privire la fraudele electorale, evitând să mai depăşească limita considerată decentă în România. Se va concentra în schimb, cu destulă probabilitate, pe sabotarea opoziţiei în condiţiile în care aceasta ar da semne de revenire, sperând că asemenea demersuri vor fi sesizate mai greu la Bruxelles.
Marea speranţă a lui Ponta sunt “românii”. Îi invocă non-stop în faţa oficialilor UE – ce-i drept, doar pe cei 7,4 milioane de cetăţeni despre care susţine că l-ar fi legitimat, deşi n-au pus nici o ştampilă pe un buletin de vot cu sigla USL sau PSD. Restul celor peste 12 milioane de alegători par să nu conteze. Pesemne că mizează serios pe arma secretă de care arhicitaţii săi fanarioţii încă nu dispuneau – anume Antenele voiculesciene, în continuare cât se poate de utile pentru spălarea pe creier a oamenilor. Ponta pare să uite că în pofida uriaşului circ mediatic declaşat pentru referendumul din 29 iulie a fost totuşi nevoie de un efort draconic pentru a dirija turma electorală într-un număr cât mai mare la urne. Laptele şi mierea promise cetăţenilor atât din punct de vedere economic, cât şi social nu au început să curgă şi nici nu vor curge prea curând, deoarece banii moşteniţi de la guvernele anterioare au fost risipiţi pe demenţa politică din această vară. Iar alegătorii şi-au cam pierdut încrederea în capacitatea actualului premier de a guverna chibzuit şi, în plus, meprizează oricum majoritatea parlamentară care îl susţine. Chiar dacă nu mai sunt la fel de euroentuziaşti ca odinioară, românii nu se vor opune transformării ţării într-o anexă balcanică a Bruxelles-ului, cât timp viaţa lor ar avea astfel şanse să devină ceva mai puţin frustrantă şi umilitoare.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
