Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Lego ecleziastic

Ovidiu Pecican 26.02.2012 - 18:34

Este lucru ştiut: organizarea ecleziastică a creştinătăţii a premers, în multe părţi ale Europei, construcţiei statale; nu doar celei moderne, ci chiar şi aceleia consacrate de Evul Mediu. Pe de altă parte, în vremurile ...

Share

Este lucru ştiut: organizarea ecleziastică a creştinătăţii a premers, în multe părţi ale Europei, construcţiei statale; nu doar celei moderne, ci chiar şi aceleia consacrate de Evul Mediu. Pe de altă parte, în vremurile de demult, Biserica a fost un aliat al statalităţii în multe şi serioase privinţe. La români, tendinţa primelor state medievale de la sud şi de la răsărit de Carpaţi de a ieşi de sub autoritatea efectivă - chiar dacă nu şi de sub suzeranitatea - regelui Ungariei a antrenat şi opţiuni divergente în politica ecleziastică a noilor formaţiuni politice. Mai întâi în Ţara Românească, ulterior şi în Moldova, s-a trecut de la obedienţa catolică a primilor dinaşti la cea răsăriteană, astfel încât până la sfârşitul sec. al XIV-lea lucrurile erau, din acest punct de vedere, clarificate, reperul fundamental rămânând, în linie ierarhică, Patriarhia constantinopolitană.

În Transilvania, rămasă până la dispariţia Regatului Maghiar, în sec. al XVI-lea, parte componentă a sistemului statal al acesteia, organizarea bisericească a românilor a fost mai frământată, şi prezintă încă destule enigme. Cu toate acestea, de la Andrei Şaguna încoace, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, Ortodoxia transilvană s-a văzut aşezată sub autoritatea ierarhică a Sibiului. Unirea din 1 decembrie 1918 a adus teritorii noi sub ascultarea mitropolitului sibian, mărind întinderea aflată sub autoritatea sa şi sporindu-i răspunderile şi beneficiile. În deceniile care au urmat, păstorii spirituali ai Ardealului ortodox au luat măsuri pentru ca gestionarea noii situaţii - şi cu îndatoriri, şi cu recompense - să se facă într-o manieră socotită satisfăcătoare. În vara lui 1940, ruptura teritorială decisă la Viena pe seama României de nord-vest a produs mutaţii, dar acestea au fost temporare, în perioada postbelică teritoriile apusene pierdute fiind reintegrate statului român. Chiar dacă a afectat, prin ideologia sa atee, rosturile Bisericii în societatea românească, atingând toate cultele de pe teritoriul ţării noastre, comunismul autoritar s-a dovedit, până la sau de la un punct încolo capabil de suficient pragmatism pentru a înlocui treptat represiunea drastică cu una selectivă şi cu controlul atent al organismului religios din ţară în general.

Eliberarea de sub dictatura roşie şi de sub presiunea ei ideologică, în decembrie 1989, a făcut ca viaţa spirituală să se dezvolte, din nou, nestingherită, ba chiar a fost încurajată de către clasa politică şi instituţiile statului interpretarea noii situaţii ca prilej de a reintegra Biserica Ortodoxă în interiorul statalităţii (preoţii primind o parte din salariu de la stat). Faptul, petrecut insidios, pe etape, a readus România la pragul dinaintea modernităţii, anulând, măcar în parte, separarea statului de Biserică, operată la vremea reformelor lui Cuza şi conferind, cu fiecare guvernare tot mai mult, o nouă putere temporală capilor Bisericii noastre autocefale.

Această modificare are o pondere substanţială în rosturile ecleziastice din societatea actuală românească, dar, oricât de importantă s-ar dovedi schimbarea din 1989, ea nu a însemnat şi achiziţionarea de noi teritorii pe seama României (cu excepţia recuperării unei mici zone maritime confiscate odinioară de nişte preaputernici vecini).

Datorită acestor împrejurări, când, cu şapte ani în urmă, s-a modificat schema organizatorică a Bisericii Ortodoxe Române prin înfiinţarea la Cluj a unei mitropolii, m-am gândit, ca şi mulţi alţii, că nevoi de altă natură decât expansiunea solicitau o asemenea decizie. Nu este necunoscut, de pildă, că prozelitismul neoprotestant sau, şi mai vizibil, cel al altor credinţe religioase, străine cu totul de creştinism (de la cultul mormon la Bahai şi chiar la Islam ş.a.) s-a accentuat în ultimele decenii. Ar fi deci de înţeles, în principiu, ca Bisericile tradiţionale din societatea noastră să îşi apere, cu mijloace şi metode teologice şi organizatorice, propria identitate. S-a efectuat, deci, o împărţire a eparhiilor fostei mitropolii transilvane pe seama a două asemenea organisme într-o manieră care, din afară, putea părea marcată de un anume dezechilibru. Dar cum consideraţiunile care determină o biserică să se reorganizeze nu sunt necesarmente de natură administrativ-teritorială sau de rentabilitate economică, lucrurile au părut să funcţioneze fără mari probleme.

De curând însă, două dintre epar-hii au revenit sub jurisdicţia Mitropoliei Ardealului, cu sediul în Sibiu. Faptul a antrenat şi modificări de titulaturi, căci „mitropolia cu sediul la Cluj se va numi Mitropolia Ortodoxă a Clujului, Maramureşului şi Sălajului", spun reprezentanţii Mitropoliei clujene, incluzând Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, cu Episcopia Maramureşului şi Sătmarului şi cu Episcopia Sălajului. La rândul lor, Arhiepiscopia Ortodoxă a Albei Iulii şi Episcopia Ortodoxă din Oradea au trecut în componenţa Mitropoliei - sibiene - Ardealului. Totodată, aceasta din urmă va primi şi jurisdicţie asupra Eparhiei cu sediul în Deva. Aceasta din urmă s-a desprins de sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe a Banatului. Sinodul Mitropoliei Ortodoxe a Banatului a fost de acord cu cedarea Eparhiei cu sediul în Deva, care s-a format prin desprinderea canonică de Arhiepiscopia Aradului. Mitropolia Banatului va rămâne cu Arhiepiscopia Timişoarei, cu Arhiepiscopia Aradului şi cu Episcopia Caransebeşului.

Nu se înţelege de ce anume se produc, la numai şapte ani de la ultima modificare, asemenea jocuri „din cuţite şi pahare" pe harta bise-ricească. Unii comentatori cred că pot descifra mai uşor deplasarea... cuţitelor pe marele desen. Să fie vorba, cum se spune, de zavistie în-tre mitropoliţi, gelozii şi interese materiale (de pildă: cine are mai multe parohii sub ascultare)? Nu-mi vine să cred că trecătoare tronuri pot atârna mai greu în cumpănă decât înţelepciunea păstrării unei anumite stabilităţi şi a unui echilibru la nivelul întregii Biserici...

În orice caz, întrebarea care se impune este: va rămâne actuala modificare perpetuă sau trebuie să ne aşteptăm ca, din şapte în şapte ani, mutaţiile pe tabla de şah a ierarhilor ortodocşi să se petreacă în funcţie de noile contururi ale relaţiilor de putere din interiorul Patriarhiei şi Sfântului Sinod?

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai

Citește totul despre:

Comentarii

loading...