In Romania anului 2007, progresul politic a fost cu totul evaziv. Partidele, generic determinate a prezerva privilegiile de care se bucura politicienii alesi pe liste in pofida tuturor problemelor legale avute de multi dintre acestia, continua sa detina o influenta si puteri notabile. seful de stat a dovedit, in schimb, ca are o parere diferita – categoric mai inspirata – despre natura si esenta contractului incheiat intre clasa politica si cetateni. Dar pana acum vocea sa, ridicata in repetate randuri impotriva zidurilor coruptiei, nu a avut defel efectul trambitelor Ierihonului, ramanand mai degraba la nivelul unui strigat indecis. Cu sprijinul electoratului, a reusit, totusi, sa exaspereze partea covarsitoare a alesilor, decisi, in aceasta primavara, sa-l demita din functie pentru a putea transforma apoi, linistiti, politica intr-un joc eminamente oligarhic.
Acum un an, in Parlamentul tarii se desfasura, in voie, circul ieftin inscenat de Vadim Tudor cu ocazia sedintei festive dedicate condamnarii comunismului de catre presedintele tarii – s-ar zice ca debandada de atunci a reprezentat, de fapt, o piaza a vremurilor tulburi ce aveau sa vina. Lipsa vreunei interventii ferme din partea presedintilor celor doua Camere, Nicolae Vacaroiu si Bogdan Olteanu, in vederea proteguirii neintarziate a integritatii institutiei parlamentare in astfel de momente a permis, pana la urma, umbrirea nu doar a unui act istoric, ci si a dezideratului sau purificator.
Daca in decembrie 2006 viitorul parea sa promita liderului peremist si formatiunii sale destule alte ocazii prielnice tentativelor de desfigurare a politicii, dupa exact un an partidul se vede redus la dimensiuni miniaturale si o importanta pe masura, adica derizorie. Scrutinul din 25 noiembrie nu i-a adus insa nota de plata doar lui Tudor, au fost sanctionati toti liderii de partid care si-au croit cariere cat se poate de profitabile pe tiparul frustrarilor nationaliste, cusute cu ata tehnicii eristice de argumentare. Romanii, indubitabil scarbiti de conduita incalificabila a liderilor lor, au inceput sa faca singuri curatenie, debarasandu-se, intai de toate, de magia neagra nationalista si de principalul ei saman. Orizontul populatiei s-a largit constant din 2000 incoace – an in care, dupa esecul strategiilor de reforma ale lui Emil Constantinescu, PRM reusea sa devina, subit, al doilea partid ca importanta din Romania. Intre timp, prea putini mai dau importanta telenovelei vadimtudoriene despre existenta unui sir neintrerupt de cabale impotriva persoanei sale si/sau ale tarii, uneltite in toate punctele posibile si imposibile de pe glob.
Demonstrand partidocratiei ca nu intentioneaza sa renunte la punctele-cheie ale agendei sale de reforme, Basescu si-a silit, implicit, adversarii la reactii si, astfel, la deconspirarea unor trasaturi profund repugnante. Nenumarati cetateni au fost cu adevarat surprinsi sa constate, in decursul anului 2007, similitudini de gandire, comportament sau retorica la destui reprezentanti ai PRM, PNL si chiar UDMR. Vadim Tudor – personaj aparut initial pe post de proteguitor al statu-quo-ului – se vede, mai nou, pus in situatia de a incerca "recuperarea" propriului discurs antiamerican, insusit, intre timp, cu mult aplomb de Bogdan Olteanu. In disperare de cauza, Tudor a trebuit sa scoata de la naftalina retorica antisemita, dand totodata de inteles ca ar fi in gratiile deosebite ale Suveranului Pontif, Benedict al XVI-lea. In decursul a doar catorva saptamani, a decis atat retragerea europarlamentarilor peremisti din grupul radical al PE, cat si excluderea principalului sau locotenent, Daniela Buruiana, din partid. Finalul a fost – inevitabil – neapoteotic, intreaga sa campanie amintind de o scrisoare suicidala aparuta dupa izbucnirea beligerantelor interne si dupa alungarea sau plecarea, mai mult sau mai putin intempestiva, a colegilor cei mai servili, etichetati, dintr-o data, ca fiind personaje complet lipsite de valoare.
Vadim Tudor a contribuit in mod considerabil la sentimentul de rusine care ii cuprinde pe nenumarati romani atunci cand vine vorba de tara lor, aducand, astfel, prejudicii insusi spiritului romanesc. Revenirea sa pe scena politica nu poate fi insa exclusa atat timp cat va mai putea fi instrumentalizat, dupa bunul plac si in functie de interese, de variile grupuri politice si sustinatorii acestora din randurile patronatului mass-media. Doar daca fortele politice vor avea capacitatea promovarii unui altfel de patriotism – bazat pe servicii publice prestate in deplinul respect al cetatenilor, precum si pe cultivarea unor relatii de prietenie veridica cu toate natiunile iubitoare de libertate –, atunci se va putea spera si in disparitia irevocabila a spectrului politicii paranoide si a prototipului politicienilor ei.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
