Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Întâlniri cu istoria

Ovidiu Pecican 26.06.2011 - 21:20

Istoria nu valorează doi bani, e pierdere de timp, distragere de la prezent, cu tot cu problemele pe care le ridică acesta. Prin urmare, să reducem numărul de ore şcolare dedicate studiului numitei discipline. Reverii cu voievozi, ...

Share

Istoria nu valorează doi bani, e pierdere de timp, distragere de la prezent, cu tot cu problemele pe care le ridică acesta. Prin urmare, să reducem numărul de ore şcolare dedicate studiului numitei discipline. Reverii cu voievozi, asmuţiri la bătălii imaginare cu adversari dintre care unii au dispărut demult, iar alţii refuză în mod enervant să dispară când ni se pare că am vrea noi... 

În plus, buimăceala de a constata că toţi cei socotiţi ticăloşi prin manuale se dovedesc a avea un prestigiu consolidat în actualitate. Ungurii? Sunt la conducerea ţării, în cadrul forţelor actualei coaliţii (dar şi al celor viitoare, probabil). Turcii? Brutăriile lor, casele lor de schimb, diversele activităţi economice pe care le dezvoltă la noi îi fac indispensabili vieţii cotidiene româneşti. Nemţii? Mai nou tot românul şi-ar dori un primar neamţ, socotind că originea lui etnică e o garanţie a seriozităţii şi chiverniselii. La acest tip de buimăceală generală - ce să crezi? ce zice manualul sau ce vezi cu propriii ochi? - contribuie şi recentele declicuri politice, surprinzătoare.

Iată proiectul noii hărţi administrative a României, în jurul căruia se tot bate apa în piuă numai pentru că singurul ins care vorbeşte serios despre el este preşedintele ţării. De la prima vedere devine sigur că istoria nu a contat mai deloc în împărţirea propusă (necum sustenabilitatea). Vechile autonomii medievale, din modernitatea timpurie şi apoi din modernitatea propriu-zisă nu au însemnat aproape nimic în desenarea noilor contururi regionale.

Excepţia este, fireşte, Secuimea, care tre-buie cu orice chip „spartă". Odinioară, aceas-ta făcea parte din Transilvania, dar dacă te apuci să cauţi urmele acestei provincii istorice, ele s-au pierdut cu totul. Ba-natul, Oltenia, chiar şi Ţara de Sus a Moldovei încă se mai regăsesc, în linii mari, în noua proiecţie de sus, izvorâtă din reverii şi revelaţii aproape spontane, pesemne; combinate, desigur, cu grija de a-i diviza pe maghiari.

Poţi socoti şi că Ţara de Jos a aceleiaşi provincii s-a completat prin Dobrogea, a cărei iden-titate istorică nu a fost prefirată printre degete numai de bul-gari, în 1940, ci şi de ai noştri, iată, care o anexează cum vor (deşi Mircea cel Bă-trân o lipise Ţării Româneşti, nu Moldovei). Cât despre Parţiu - care nu a prea aparţinut Ardea-lului, dezvoltând o personalitate şi o identitate proprie -, acesta e înglobat, după vecinătăţi, în noile entităţi zona-le cât mai la îndemână. A cui? A Cotrocenilor? Reacţiile survenite de peste tot aproape - societate civilă, opoziţie, dar şi parteneri de guvernare - aşa par să ateste.

Apoi, altă abordare a istoriei, la fel de serioasă ca prima. Regele Mihai este declarat în pripă, pe un ton inadecvat, repetent al istoriei. Argumentarea orală nu convinge, deşi majoritatea populaţiei este departe de a mărturisi simpatii politice regaliste. Una este însă politica actuală, şi alta adecvarea la istorie, buna cunoaştere a acesteia sau, măcar, interesul sincer în această direcţie. Valul de indignare publică a fost iscat mai curând de temerea că, prin recenta terfelire a suveranului de la prima tribună a ţării, se retrage brutal şi aparent fără acoperire dreptul întregii ţări la un trecut contemporan demn. Dacă şi regele trebuie asimilat trădătorilor, decrepiţilor sau slugilor puterilor străine, ce mai rămâne de stimat şi de preţuit în trecutul nostru interbelic?

Nu este o înţelepciune să te faci că plouă când vine vorba despre istorie, măcar pentru motivul că alţii nu fac acelaşi lucru. Nu câştigi nici prestigiu, nici popularitate arătându-le celor pe care îi conduci că generaţia părinţilor şi bunicilor lor, despre care credeau că au făurit şi apărat un stat care con-ta pe harta Europei vremii, au fost lip-si-te de demnitate, conduse numai de iresponsabili sau de inşi care meri-tă dispreţ şi ruşine. Chemarea la descoperirea adevărurilor istorice ar trebui pledată de pe poziţiile responsabilităţii şi ale bunei cunoaşteri a istoriei. Rezultatul e un bumerang, trecutul riscă să se actualizeze, dispreţul vag sau deloc întemeiat pentru un şef al statului se poate transmite, prin ricoşeu, asupra celui actual.

Cele două exemple de mai sus, ilustrative pentru recentissime tentaţii de manipulare a trecutului de către decidentul politic, repun pe tapet întrebarea: la ce e bună istoria? Cicero vorbea despre utilizarea ei ca mentor pentru viaţă.

Ea oferă exemple tocmai bune pentru pledoarii mobilizatoare, din perspectiva valorilor morale, la construcţia prezentului şi a viitorului. Dar trecutul îşi are legile lui. Nu poţi încerca să îl imiţi întocmai - ipoteză de lucru sărăcăcioasă, neimaginativă şi periculoasă -, după cum nu poţi nici să îi ignori specificitatea, răstălmăcindu-l după plac.

Nu suntem, din păcate, nici suficient de instruiţi într-ale trecutului, nici destul de ignoranţi pentru ca el să nu conteze; drept care, regula jocului cere să preiei din el sugestiile valoroase, să remarci negativul din întâmplările tre-cute (spre a nu risca să îl repeţi); dar mai ales să te păstrezi în cadrele unui proiect pentru viitor hrănit de tendinţele pe termen lung ale unei societăţi şi culturi, neuitând că ele dau iden-titatea acestora şi continuitatea lor.

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai

Citește totul despre:

Comentarii

loading...