În mijlocul luptelor de gherilă

Bill Keller 07.04.2011 - 16:28

I-a văzut vreodată cineva pe James O'Keefe şi Julian Assange împreună? Putem fi siguri că farseurul de dreapta care a dărâmat conducerea radioului public naţional NPR şi anarhistul preocupat de scurgerea de informaţii nu sunt ...

Share

I-a văzut vreodată cineva pe James O'Keefe şi Julian Assange împreună? Putem fi siguri că farseurul de dreapta care a dărâmat conducerea radioului public naţional NPR şi anarhistul preocupat de scurgerea de informaţii nu sunt personalităţi diferite ale aceluiaşi individ - trimis de destin să aiurească minţile jurnaliştilor de mainstream?

 

Sigur, unul trage din stânga, celălalt din dreapta. Unul se ocupă de secrete adevărate (deşi furate), celălalt de glume cu camera ascunsă - în cea mai recentă, travestindu-se într-un posibil finanţator şi făcându-l pe un director al NPR să îşi admită dispreţul pentru republicani şi Tea Party. Assange vrea să îşi subordoneze presa în loc să coopereze cu ea - iar O'Keefe vrea să o discrediteze. Dar fiecare, în felul său de a purta o luptă de gherilă, a făcut publicul să se întrebe dacă poate avea încredere în presă ca producător imparţial de ştiri.

Nu vreau ca acest articol să devină o predică editorială, dar acum - când suntem asediaţi şi de cei de dreapta, care cred că suntem agenţi ai liberalismului, şi de cei de stânga care cred că nu suntem, dar ar trebui să fim, şi când le cerem cititorilor noştri să plătească pentru accesarea site-ului - este un moment bun să facem o pauză şi să ne trecem în revistă principiile esenţiale.

În 2004, Daniel Okrent, primul ombudsman al ziarului nostru, a scris un comentariu sub titlul "Este New York Times un ziar de stânga?". Prima propoziţie - ironică - din articol era "Sigur că da". Nimeni nu pare să îşi amintească ce urma mai jos; Okrent continua să explice că perspectiva ziarului, ancorat în moravurile unui oraş mare şi aprig, este una liberală din punct de vedere cultural: deschisă la minte, sceptică în privinţa dogmelor, seculară, cosmopolită. În paginile de anunţuri matrimoniale, publicăm ştiri despre căsătoriile cuplurilor homosexuale; în secţiunea de ştiinţă, nu ne simţim obligaţi să oferim la fel de mult spaţiu creaţioniştilor când scriem despre evoluţie.

Okrent ne-a certat - pe bună dreptate - pentru că uneori părem să ne uităm de-a lungul nasurilor noastre urbane la americanii credincioşi, posesori de arme sau necitiţi. Respectul este o condiţie prealabilă pentru înţelegere. Dar Okrent nu a vrut să sugereze că subscriem unei doctrine politice sau suntem soldaţii vreunei cauze (oricine crede că tindem să trecem cu vederea multe liberalilor ar trebui să îi întrebe pe Eliot Spitzer, David Paterson sau Charles Rangel).

Acum câţiva an, un coleg a încercat să rezume punctele esenţiale în care ne diferenţiem de jurnaliştii partinici de la stânga sau dreapta spectrului politic.
Primul este că noi credem în verificarea informaţiilor, nu în afirmaţie. Acurateţea este mai valoroasă decât viteza sau senzaţionalul. Când transmitem o informaţie, ne asigurăm că stă în picioare. Acordăm încrederea noastră martorilor - uneori scumpi, alteori riscanţi. Probabil că până şi cititorii care cunosc toate acestea s-ar mira de grija cu care reporterii noştri au relatat despre cascada de tragedii care a cuprins recent Japonia - extrăgând sensurile nuanţate ale unei poveşti care este imens de complicată, eventual periculoasă, şi adeseori înceţoşată de ignoranţă sau neadevăruri.

Desigur, ziarele sunt scrise şi editate de oameni. Greşim. Istoria breslei noastre este întunecată de momentele de credulitate, negare sau ignoranţă oarbă din partea principalelor organizaţii media. New York Times n-a acordat atenţie Holocaustului în anii ‘40.
Aşadar, principala noastră normă are un corolar: când greşim, ne corectăm cât de repede şi cinstit posibil. Pentru amatorii de penintenţe, The Times este o sursă infinită de amuzament. (O corectură recentă: " Într-un articol despre cheltuielile Ivanei Trump, apărut duminica trecută în The Times Magazine, am greşit numărul de sutiene cumpărate de doamna Trump. Corect este două duzini de sutiene negre, două duzini de sutiene bej şi două duzini de sutiene albe - nu două mii din fiecare, după cum relatasem.)

La celălalt capăt al scalei culpabilităţii, am avut destule ocazii să scriu mea culpa-uri după ce ne-am dezamăgit cititorii în probleme mai importante - inclusiv reportajele noastre dinaintea războiului din Irak, care ar fi trebuit să scormonească mai adânc în informaţiile primite şi să fie mai sceptice în privinţa pretinselor arme de distrugere în masă. Între sutienele Ivanei şi armele de distrugere în masă se găsesc greşeli la care ţi se strânge stomacul, precum articolul scris cu stângăcie care i-a făcut pe unii cititori să creadă că ziarul ar socoti o fată de 11 ani vinovată de violul a cărui victimă a fost sau ştirea că deputata Gabrielle Giffords ar fi murit - ştire care a râmas 10 minute pe site-ul New York Times. Nu e plăcut să îţi ceri scuze pentru o greşeală, şi probabil că din acest motiv nici nu este o practică universală în viaţa publică.

A avea dreptate este necesar, dar nu suficient în branşa noastră. Năzuim totodată să fim imparţiali. Nu ne interesează unde ne duce o poveste, după cum nu începem să urmărim un caz cu o părere preconcepută. Nu manipulăm sau ascundem faptele pentru a ne impune punctul de vedere. Ne străduim să ne păstrăm independenţa faţă de interesele politice şi economice, inclusiv cele ale guvernului american şi ale companiilor care cumpără reclame în paginile noastre.

Micul meu regat, redacţia, este alcătuită din circa 1.100 de persoane. Fiecare dintre acestea are păreri despre o grămadă de lucruri. Dar precum ne aşteptăm ca doctorii, avocaţii, profesorii, militarii, judecătorii sau poliţiştii să îşi execute sarcinile indiferent de opiniile politice, aşteptăm acelaşi lucru de la angajaţii noştri. Asta nu înseamnă că acordăm aceaşi greutate fiecărui punct de vedere, indiferent cât de extrem; imparţialitatea nu este, pentru noi, doar pretenţia de a fi neutri; este o disciplină intelectuală sănătoasă. Odată ce îţi exprimi o părere, ai putea simţi nevoia să o aperi, şi asta ar putea crea tentaţia de a trece cu vederea anumite realităţi incomode tocmai atunci când ar trebui să le cauţi.

Pe scurt, misiunea noastră nu este să spunem cititorului ce gândim sau ce ar trebui el să gândească, şi nici să îi stârnim prejudecăţile. Misiunea noastră este să oferim cititorului, pe cât putem de bine, informaţii pe baza cărora să îşi poată forma o părere.

Astăzi, când site-urile "partizane" de ştiri au proliferat şi Statele Unite au devenit mai polarizte, jurnaliştii pot simţi uneori presiunea de a abandona efortul de a fi imparţial, de a se alia uneia dintre părţi şi de a scrie în consecinţă. Unii dintre criticii noştri susţin că obiectivitatea este imposibilă - sau plictisitoare - şi deci de ce să ne mai străduim să o obţinem. Pentru mine, asta este ca şi cum ar spune că, din cauză că viitorul copiilor noştri este oricum prestabilit genetic, nu ar avea rost să încercăm să fim părinţi buni. Jurnalismul imparţial este, ca şi creşterea unui copil, o aspiraţie - dar una respectabilă.

Dar, spre deosebire de copii, un ziar îţi oferă şansa de a o lua de la început - şi de a face totul corect de această dată.


Bill Keller este editorul executiv al The New York Times.