După un sfert de secol de buimăceală ori de prudență, Academia Română dă, în fine, glas unei pricini care se află la înseși temeiurile actului înființării ei: apărarea locului și rostului limbii noastre. Vocea autorizată care se alătură protestelor altor autori este cea a criticului și istoricului literar Eugen Simion, care descinde în arenă în mod oportun după destulă austeritate olimpică și afabilitate generică. Era de așteptat ca domnia sa să își spună părerea clar și explicit mult mai dinainte, având în vedere faptul – admirabil – că, de un număr bun de ani, a asumat misiunea tipăririi moștenirii noastre literare de prima mână în ediții pe foiță, în condiții splendide, așa cum merită cupola unei literaturi de anvergura celei cu care ne mândrim. Căci mi se pare limpede: literele române moderne, de la cronicari și de la Cantemir încoace, trecând prin Ioan Budai-Deleanu și ajungând la Eminescu, au deschis o spațialitate valorică înaltă, de excelență, atât prin expresivitatea lor, cât și prin atingerea unui meridian al universalității în creațiile cele mai valoroase. Iar acest lucru s-a petrecut nu pentru că am fi, cum se mai crede uneori, o cultură literarocentrică, ci tocmai invers, pentru că în cultura noastră s-a ajuns la centralitate literară deoarece scriitorii au fost cei care au atins primii și cel mai convingător, mai consecvent centralitatea axiologică.
Față de culmile pe care limba pe care o vorbim și care ne vorbește le atinge în cazul unor autori precum cei deja numiți și, alături de ei, precum cei doi Caragiale, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu și alții asemenea, aparatul cultural al României și strategiile sale de marketing și de promovare sunt de o precaritate incredibilă. După ce, vreme de decenii, comunismul a propulsat către exterior, în traduceri, numai ceea ce convenea discursului propagandistic oficial, siluind spiritul liber al culturii mereu demne a românilor, ultimul sfert de veac a asistat la tentative de lansare pe apele internaționale a unor autori mari
și mici, de valori amestecate, care au izbutit în puține cazuri să impună. Cu totul neglijată a fost însă politica de carte în interiorul țării, unde analfabetismul a crescut îngrijorător și unde interpretări brutale și cinice ale ideii de pragmatism și de realism au condus, destul de repede și de consistent, la un snobism care ignoră cartea românească, de nu chiar cartea în general. Pe acest fond atitudinal, destui potentați și făcători privați de bani fac pe marii democrați spunând că într-o economie viabilă cartea ar trebui să se susțină de una singură; de parcă am avea „o economie viabilă” și parcă nu ar susține statul, până și astăzi, te miri ce arierate industriale istorice de toată rușinea (fără mofturile și strâmbăturile care-i marchează figura când vine vorba despre cultură)…
Marea lovitură se dă, totuși, în alt plan. Acolo limba română este redusă la rolul de limbaj articulat și economicos foarte al maimuțoilor rudimentari care se instruiesc citind sau ascultând reclame, admirând recidiviști sau copiind ziceri din noua limbă dominantă, cum făceau odinioară cu greaca fanarioților sau cu franțuzeasca șic, adusă prin saloane cu tanț și giocuri de cărți pe galbeni, direct de ofițerii ruși… Lăbărțată pe la poale, în zona corcelilor pestrițe, româna devine un idiom cam mahalagesc și trivial căruia pătura cultă nu mai are vreme și chef să îi contrapună o versiune elegantă și splendidă, ca în trecut, fiind prinsă de jocul universitar de-a punctele obținute pe fițuici în limba hegemonică a globalizării, printr-o
persuasivă gudurare pe lângă reprezentanții unor culturi socotite superioare.
Va fi fiind o tranzacționare abilă asta, dar cu siguranță că este, totodată, și o încovrigare jalnică a spatelui, formă a mai vechiului autodispreț românesc și a umilinței de sine servite la toate mesele zilei. Obligația de a forma publicul nostru, pe care acad. E. Simion o menționează, în fine, explicit, face parte, mi se pare, dintr-o obligație mai drastică, în somația pe care o presupune: aceea de a transmite, odată cu genele noastre, generațiilor care vin și un tezaur spiritual propriu, cu străluciri fără pereche, dar și cu adumbriri melancolic-savante de o dulce armonie. Orice ar fi, această neprețuită zestre se cuvine împărtășită celor în drept să aibă acces la ea. Că nu se întâmplă așa rămâne pur și simplu rușinos.
Mărturisesc: în cei douăzeci și cinci de ani de folosire a limbii române în spațiul public, care au trecut de la gonirea în amintire a comunismului, cele mai savuroase forme de expresivitate pe care le-am întâlnit nu au venit din partea unor scriitori. Nu vreun maestru al prozei sau al poeziei noastre a emis înțelepciuni precum „iarna nu-i ca vara”, „să facem să fie bine ca să nu fie rău” ori – capodopera care l-ar fi împlinit și pe nenea Iancu – „am fost ejaculat din partid”… Dacă maxima plasticitate, fie și în domeniul ridicolului, trece dinspre pana autorilor profesioniști către campionii expresivității involuntare poate că este și un semn că, etern neglijată și culpabilizată, subestimată și subfinanțată, literatura vie a românilor intră într-o penumbră depresivă.
Când și marii clasici ies, sub pavăza Academiei Române, doar în câte cinci sute de exemplare, la prețuri mai greu accesibile pentru cei doritori să citească un autor sau altul într-o înmănunchere compactă a operelor lui, nu mai poți tăcea și nu te poți resemna. Admirabile volume inedite din Hortensia Papadat-Bengescu, din Mihail Sebastian, din Petru Dumitriu trec neobservate de mulțime, care nici nu bagă de seamă că, prin strădanii metodice, cercetarea din ultimele decade le-a scos, uneori, de prin dosarele Securității, unde stăteau pitite, ori din fonduri publicistice pe cale să se deterioreze și poate chiar descompletate deja. Un roman interbelic prea puțin cunoscut și exploatat subtil, în beneficiu propriu, în „Groapa” de E. Barbu a fost căutat vreme de vreo patruzeci de ani fiindcă nu se mai găsea niciun exemplar din această carte apărută în anii ’30. S-a interesat vreun for cultural de această parte discretă a moștenirii noastre? Deloc. A depins doar de bunăvoința cutărui particular care se nimerea să aibă prețioasa, rara captură în propria bibliotecă. Inutil să ne întrebăm cine pierde: limba română, literatura care se scrie cu ajutorul ei și noi, toți cititorii reali și potențiali, de azi și de mâine, ai cetății de cuvinte care ne dă identitatea.
Nu mai apar cărți finanțate din fondul special al premierului, ca-n vremea lui A. Năstase, și nici din cele sponsorizate de S.O. Vîntu. De atâta corectitudine, în curând miniștrii Culturii nu vor mai avea ce gestiona. Să așteptăm tot de la U.E. soluțiile și interesul pentru ceea ce avem mai de preț? Să împușcăm francul pe la diversele ambasade și fundații pentru a ne afirma dreptul la propria cultură?
Frumos ne-ar mai sta…
Mărturisesc: în cei douăzeci și cinci de ani de folosire a limbii române în spațiul public, care au trecut de la gonirea în amintire a comunismului, cele mai savuroase forme de expresivitate pe care le-am întâlnit nu au venit din partea unor scriitori. Nu vreun maestru al prozei sau al poeziei noastre a emis înțelepciuni precum «iarna nu-i ca vara», «să facem să fie bine ca să nu fie rău» ori –
capodopera care l-ar fi împlinit și pe nenea Iancu – «am fost ejaculat din partid»…“.
