Harakiri britanic

Rareori se în­tâmplă ca autori­tatea şi re­putaţia unui stat să se năruie prac­tic peste noapte – Marea Britanie a avut însă parte, zilele trecute, de această soartă. Vandali şi jefuitori juvenili au asediat mai întâi străzile Londrei, violenţele extinzându-se apoi în numeroase alte oraşe din Anglia.

Huliganii nu s-au mulţumit însă doar cu terorizarea propriilor cartiere, ci şi-au revărsat furia şi asupra altor districte, mai prospere. Clienţii unor restaurante bune s-au trezit jefuiţi în timp ce serveau masa, pe când proprietarii de magazine constatau îngroziţi că bande de copii dezlănţuiţi le distrug şi devalizează proprietatea, furând tot ce le cade în mână – de la adidaşi la telefoane mobile şi până la spirtoase. Timp de două zile, oamenii legii au rămas impasibili, poliţia evitând să intervină în forţă în zonele în care domnea haosul deoarece conducerea ei, complet politizată, se temea de reacţiile radicale ale lobbyiştilor pentru drepturile omului – aceste organizaţii având un statut cu totul special, practic de stat în stat, în Regatul Unit.

Societatea britanică s-a văzut confruntată direct şi fără milă cu tânăra generaţie pe care a năşit-o timp de decenii – o generaţie absolut halucinantă: copii nu imorali, ci amorali, crescuţi de regulă în familii monoparentale, dat fiind derizoriul în care statul a aruncat instituţia căsătoriei, şi preponderent în baza ajutorului social – devenit, aparent, un factor de încurajare pentru o cât mai mare varietate de relaţii respectiv parteneri. Barbarismul a ajuns, de-acum, să coabiteze cu muncitorimea şi cu clasa de mijloc, aşa cum anticipa, încă din 1993, scriitorul francez Alain Minc în volumul Le Nouveau Moyen Age. Zilele trecute, britanicii au simţit pe pielea lor ce înseamnă disoluţia statului şi oraşe aflate în pragul dezintegrării din cauza „colapsului raţiunii ca principiu călăuzitor fundamental”. Ani de-a rândul, londonezii sobri şi aşezaţi au preferat să ignore debandada de la periferia societăţii lor, deşi aceasta era cât se poate de vizibilă şi le afecta oricum, într-o mai mică sau mai mare măsură, viaţa de zi cu zi. Cine a putut şi-a trimis copiii la instituţii private de învăţământ pentru a-i feri de anarhia particulară destulor şcoli de stat unde corpul didactic este relativ neputincios, având în vedere interdicţia privind măsuri punitive în vederea menţinerii disciplinei. Dacă în „mineriada” de la Londra au predominat huliganii adolescentini de culoare, dintre care mulţi cu minţile răvăşite de droguri şi/sau cultura gangster rap, în nordul ţării anarho-nihilismul este, la ora actuală, mai degrabă apanajul tinerilor din rasa caucaziană, recte al britanicilor neaoşi. Faptul că de această dată regiunea a rămas ferită de vandalisme nu este nicidecum vreun indiciu al unui potenţial de violenţă mai redus al comunităţilor ei.

De o asemenea nebunie România s-a apropiat, în vremuri recente, oarecum doar în 1999 – când Miron Cozma şi Vadim Tudor au mobilizat o gloată de malcontenţi pentru a mărşălui spre Bucureşti. Comparativ cu România, s-ar putea spune că Marea Britanie a avut parte de o mineriadă lentă, cauzată de schimbarea matricei culturale a societăţii de-a lungul anilor de guvernare laburistă şi, ulterior, a reticenţei conservatorilor de a mai schimba ceva în cel de-al 12-lea ceas.

În toiul violenţelor, fostul primar laburist al Londrei, Ken Livingstone – echivalentul britanic cel mai apropiat mioriticului Ion Iliescu -, s-a grăbit să facă un tur al studiourilor TV pentru a înfiera inegalitatea dintre cetăţeni şi inechităţile autorităţilor în raport cu aceştia. În decursul mandatelor sale din perioada 2000-2008, Livingstone a avut grijă să plaseze o serie de reprezentanţi ai stângii extreme în posturi-cheie ale primăriei. Unul dintre aceştia, Lee Jaspers, pe atunci responsabil atât pentru relaţiile cu poliţia metropolitană, cât şi pentru politica egalitară a capitalei, a reuşit performanţa îndoctrinării atât de temeinice a unei bune părţi a poliţiştilor, încât aceştia mai cred şi astăzi că rolul lor constă în facilitarea unor relaţii armonioase între comunităţi şi nicidecum în menţinerea ordinii publice şi protecţia fiecărui cetăţean în parte. Jaspers a preferat să vorbească de o „răscoală”, şi nu de vandalisme, expediind imediat numeroşi avocaţi pentru a le oferi reţinuţilor sprijin moral şi consiliere juridică. Unii jurnalişti ai BBC au persistat, la rândul lor, în relatări despre „protestatari”, nu despre huligani şi borfaşi. Alături de politicieni, de influentele cercuri de binefacere, oameni ai legii, reprezentanţi ai sistemului judiciar şi mediului universitar, mass-media publice au contribuit semnificativ la răsturnarea sistemului de valori al societăţii britanice, pe care milioane de binevoitori naivi din alte ţări încă îl consideră intact, astfel că şi naţiunea britanică a rămas, nemeritat, percepută drept una cu un înalt grad de cultură şi civilizaţie. Multiculturalismul statal a generat tineri neinhibaţi de nimeni şi de nimic, deseori extrem de violenţi, decontextualizaţi şi separaţi de ţara lor, de istoria acesteia, de comunităţile ei şi, în multe cazuri, chiar şi de familie.

Marea Britanie a fost cobaiul unui experiment îndrăzneţ al segmentului rebel al elitelor ei, care au transformat naţiunea atât de radical încât a devenit de nerecunoscut pentru orice indigen plecat din ţară şi reîntors după două decenii. În „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte”, Karl Marx a expus modul cinic în care domnitorul francez a reuşit să-şi clădească şi augmenteze puterea, înconjurat de elementele cele mai decadente ale burgheziei şi ale Lumpenproletariat-ului, în timp ce clasa productivă era exploatată la sânge. Tabloul schiţat de Marx pare să reproducă, în bună măsură, Marea Britanie a anului 2011. Statul britanic a fost mult prea indulgent atât cu borfaşii financiari, care au înglodat ţara în datorii uriaşe prin capitalismul lor de cazinou, cât şi cu subclasa socială căreia i-au fost oferite numeroase facilităţi şi ajutoare sociale generoase, astfel că din punct de vedere al standardului de viaţă o duc, de fapt, mai bine decât aproximativ 90% din populaţia lumii. 

Autorităţile britanice eviden­ţiază, de luni bune, cu orice ocazie pleiada pregătirilor demarate în vederea desfăşurării în bune condiţii a Jocurilor Olimpice de la Londra. Vor trebui, de-acum, să conceapă şi un monumental plan de securitate, având în vedere că sportivi şi turişti laolaltă trebuie protejaţi nu doar de terorişti, ci şi de localnici dezumanizaţi.

Aproximativ 20% din tinerii Regatului Unit sunt de părere că obligaţia întreţinerii lor revine exclusiv statului şi societăţii, dar consideră totodată că nimeni nu are dreptul să le impună restricţii comportamentale. Mi-e imposibil să mai consider, de-acum, Marea Britanie drept un stat mai stabil din punct de vedere intern decât România. În cadrul acestei tragedii britanice, o relevanţă aparte au avut-o imigranţii din Europa de Est şi Asia, care au sărit admirabil în apărarea cartierelor şi vecinilor lor. Spiritul britanic, plin de încredere şi de solidaritate, a fost însă frânt. Iar statul mă tem că nu are nici leac şi nici habar despre ce ar trebui făcut în acest caz.   

Tom Gallagher este politolog britanic. Vo­­­­­lu­­­mul său cel mai recent despre Româ­nia este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.