La inceputul lunii ianuarie, canalul TVR 1 a difuzat un film documentar produs de Canalul Arte al televiziunii franceze. Tema? “Salariul minim: 110 euro”. Il consider un film paradigmatic pentru lumea careia ii devenim parte. In rezumat povestea (vazuta de unii dintre dumneavoastra) este urmatoarea:
O firma care avea locatia intr-un oras din Franta si-a transferat o parte din afacere la Medias. Motivul? Fireste, diferenta de cheltuieli cu forta de munca. De la un salariu minim de 1500 de euro pentru muncitorii francezi, costurile se reduceau la 110 euro pentru muncitorii romani. Orasul francez a ramas fara o resursa industriala importanta, iar muncitorii, unii cu 15-20 de ani vechime, au intrat in somaj. Mediesenii s-au bucurat de deschiderea fabricii. Ei, la randul lor, au fost victime ale dezindustrializarii postcomuniste, iar sansa unui loc de munca a descrescut dramatic. Patronatul francez le-a propus celor nemultumiti de pierderea locurilor de munca sa vina sa lucreze la sucursala din Romania, cu salariul minim lunar de 110 euro. Doi dintre ei, oameni cu activitate sindicala intensa, au venit la Medias sa prospecteze terenul. Au contactat omologii romani, au vazut cum lucreaza, dar au vrut sa vada si cum pot trai din banii aceia. I-au insotit la piata si magazine, au studiat facturile de curent si gaze, facand ochi tot mai mari. Putine preturi erau mai mici decat in Franta, multe erau mai mari. Colegii romani le-au aratat totusi cum pot supravietui in ciuda “imposibilului”. Reteta de supravietuire este clasica. Angajatii romani i-au dus la casele de la tara, le-au aratat purceii, vaca, gainile, pivnitele cu conserve, araturile, livada. Banii de la fabrica mergeau strict pe electricitate, gaze, telefon, impozite.
“Dar asta e curata exploatare din partea patronatului!” le-au replicat sindicalistii francezi! Romanii si-au luat inima socialista in dinti si au vorbit cu managerii sucursalei romanesti, impreuna cu sindicalistii omologi, someri in favoarea fratilor euro-romani, prospectand o marire de salariu. Raspunsul a venit ca o ghilotina: “Daca cereti mai mult, suntem nevoiti sa mutam afacerea in India, unde salariile sunt semnificativ sub cele din Romania. Orice marire a costului de productie ne scoate de pe piata, odata ce altii pot vinde acelasi produs la un pret mai mic.” Discutia, fireste, s-a incheiat aici.
A fost, inclusiv pentru mine, o lectie despre globalizarea afacerilor, invatata pe viu, dar nicicum atat de pe viu pe cat au invatat-o muncitorii francezi. Semnalul lor antiexploatare, generos de altfel, avand in vedere ca, simplist vorbind, muncitorii romanii i-au lasat fara slujba, face parte din familia: Proletari din toate tarile, uniti-va! O lozinca utila politic pentru sindicalismul secolului XIX, chiar si pentru cel din prima jumatate de secol XX. Dar, actual, ea este pe deplin inoperanta. Capitalul nu este cantonat de granite nationale. Comunismul nu mai este o amenintare mondiala, incat statul si patronatele sa se faca luntre si punte sa demonstreze ca salariatii pot trai mai bine in capitalism si economie de piata. Economia, politica si societatea comunista s-au dovedit net falimentare. Cu alte cuvinte, sistemele concurentiale de piata au castigat complet terenul fata cu cele cooperatist-planificate. In conditii de globalizare a afacerilor, rasfatul unei lumi pentru lucratori, una in care stanga castiga sistematic, adica rasfatul veacului socialist al Europei apusene, se stinge treptat. Patronii firmei franceze migrate la Medias nu au reactionat nicidecum in sistemul: “capitalisti care sug sangele muncitorilor in goana dupa profit”. Este foarte posibil ca ei sa fie foarte patrioti si eurocentrici. Se simt cum nu se poate mai francezi, isi leagana sufletul pe valea Loarei, asa cum isi leaga gandul si cultura de “batrana Europa”. Raspunsul lor nu a fost unul cinic, ci pur pragmatic: “Daca platim salarii mari si marim costurile, concurenta ne va spulbera si vom da faliment”. Transferarea afacerii in India, cea cu mai putine “mofturi” sindicale, nu este neaparat o solutie de exploatare, ci mai degraba pentru mentinerea pe piata. Este o ecuatie in care toata lumea pare sa aiba dreptate si nimeni nu este vinovat.
Noi nu am intrat doar in Europa, ci si in sistemul actual de globalizare a afacerilor. Veacului marxist, potrivit caruia “proletarii nu au patrie”, ii urmeaza unul globalist in care “capitalul nu are patrie”. Pe moment, noi suntem avantajati cata vreme vom fi mai ieftini si mai dezintegrati sindical. Xenofobia unor vestici, reprezentati de camarazii europeni ai lui Vadim Tudor, ne va avea ca tinta o vreme fiindca le luam slujbele si scadem pretul fortei de munca. Apoi xenofobia lor, asociata cu a noastra, se va indrepta catre indieni, chinezi, pakistanezi. Ei, la randul lor, nu au nici o vina. Asemenea multora dintre noi, vor sa traiasca cinstit, muncind fie si pe bani putini.
Aceasta atmosfera defetista, uneori fatalista, o regasim si in Statele Unite. Principalul argument anti-Bush nu este doar razboiul din Irak, ci si acela ca statul nu mai este al cetatenilor, ci al corporatiilor transnationale, care isi plimba afacerile pe glob in sistemul Ubi bene, ibi patria! in timp ce in SUA se desfiinteaza masiv locuri de munca. In acest sens, birocratia de la Bruxelles este inca mult mai cuminte si mai “localista” fata de cea de pe malul Potomacului, odata ce ofensiva ei majora in inlesnirea schimburilor, migratiei fortei de munca si afacerilor a ramas pe continentul-mama.
Cu alte cuvinte, bine am venit in lumea noua reala, cu avantajele si dezavantajele ei, alta decat cea mica in care am trait pana acum!
Mihaela Miroiu, politolog
