9.1 C
București
luni, 22 aprilie 2024
AcasăSpecialGermania şi România, micile mari diferenţe

Germania şi România, micile mari diferenţe

Alegerile regionale din landul german Baden-Württemberg au trecut; rezultatul lor este, de-acum, binecunoscut. Scrutinul s-a demonstrat nu doar crucial pentru conservatorii cancelarului Angela Merkel, ci şi unul dintre cele mai conclusive din Europa noului mileniu.

Baden-Württemberg, provincie situată în sud-vestul Germaniei, constituie poate cel mai strălucit exemplu al dezvoltării economice germane. Vreme de peste jumătate de secol, landul a fost un fief al creştin-democraţilor, cărora electoratul şvab le-a fost permanent fidel. Dar în seara zilei de 27 martie, pseudorevoluţionarii Verzi au avut parte de un adevărat triumf, dublându-şi practic voturile şi obţinând 25% din sufragii – faţă de 11,7% în 2006. Deşi negocierile de formare a coaliţiei de guvernare abia au demarat, este limpede că Verzii vor coabita alături de social-democraţi într-o alianţă descrisă de Winfried Kretschmann, viitorul prim-ministru al landului, drept una formată „din dragoste”, nicidecum din interes.

Populaţia Baden-Württemberg-ului este una preocupată de problemele de mediu, dispunând de o bună educaţie ecologică. În Germania, catastrofa de la Fukushima a declanşat o dezbatere extrem de aprinsă despre viitorul energiei nucleare – dezbatere care a forţat-o pe Angela Merkel nu doar să anunţe închiderea, cel puţin temporară, a opt dintre cele 17 centrale nucleare ale ţării, ci să îşi revizuiască complet planul de prelungire a termenului de închidere a acestora. În paralel, Berlinul s-a distanţat vădit de intervenţia militară din Libia, liderii coaliţiei conservator-liberale fiind conştienţi de sentimentele pacifist-neutrale ale unui segment considerabil al germanilor. În schimb, electoratul german pare a se debara, cel puţin în prezent, mai rapid decât oricare altul din UE de tradiţionalele loialităţi faţă de Stânga sau de Dreapta. Valorile, dar şi modul de viaţă puse în vedere contează enorm în politica electorală germană – probabil datorită faptului că un nivel de trai atât de ridicat precum cel al Germaniei permite cetăţenilor inclusiv reflecţii dincolo de cotidienele probleme socio-economice. În 2010, pe când o bună parte a economiilor europene gemeau sub povara crizei, cea germană creştea cu 3,6%. Iar cel puţin până la declanşarea catastrofei din Japonia, a evenimentelor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord procentul de creştere economică anticipat pentru 2011 era de 2,9%. Germania a mizat pe o cooperare economică strânsă cu Turcia şi statele BRIC, respectiv China, Rusia, Brazilia şi India – cu alte cuvinte, a avut grijă să îşi consolideze legăturile cu marile economii în curs de dezvoltare, în timp ce relaţiile economice cu SUA şi ţările vest-europene cam trenează. Totuşi, Berlinul a preluat o mare parte a responsabilităţii legate de depăşirea crizei financiare care a cuprins mai multe ţări periferice ale zonei euro – o criză cu un potenţial distructiv enorm, datorată într-o oarecare măsură şi creditelor imense acordate de marile instituţii financiare germane şi franceze statelor euro mai marginale.

Nici opinia publică germană şi nici liderii politici ai ţării nu dau însă semne că ar dori să pună umărul la crearea unei Europe mai „germane”, respectiv la soluţionarea nu doar a crizei monedei unice, ci şi a profund disfuncţionalei Uniuni Europene pe ansamblu. Deşi germanii nu sunt atât de eurosceptici ca alte naţiuni, ei rămân în esenţă introspectivi şi preocupaţi de o serie întreagă de chestiuni nonmateriale. Ca atare, spaţiul de manevră al cancelarului Merkel cu privire la marile probleme europene rămâne redus. Norocul domniei sale constă în lipsa vreunui challenger din rândurile propriului partid, altfel ar fi fost de mult nevoită să lupte pentru supravieţuirea politică.

Localele din Germania au trecut, pe când politicienii din România se pregătesc de zor pentru anul electoral 2012. În Germania, presiunea opiniei publice a fost suficientă pentru a determina o schimbare cu 180 de grade a politicii energetice a guvernului. În România, nici un politician nu dă semne că ar fi învăţat ceva din calamitatea care a lovit Japonia – nimeni nu vorbeşte de consolidarea clădirilor din Bucureşti, deşi ţara are parte de o activitate seismică deloc neglijabilă. Pe Bulevardul Magheru te plimbi dintr-un capăt într-altul exclusiv pe lângă blocuri cu „bulină”, iar parterele acestora sunt, culmea, ticsite cu magazine. Cum este posibil ca autorităţile locale să permită amenajarea unor spaţii destinate publicului în clădiri încadrate în „clasa 1 de risc seismic”? Dacă tot nu vor să vină în întâmpinarea proprietarilor cu o serie de facilităţi pentru consolidarea acestor clădiri, măcar să nu mai permită amenajarea de magazine la parterul lor. Dar primarul Sorin Oprescu este preocupat strict de realegerea sa, dacă are sau nu nevoie de susţinerea USL etc., drept care riscurile la care sunt expuşi nu doar locuitorii blocurilor cu „bulină”, ci şi puzderia de clienţi din magazine,plus pietonii, îl lasă complet rece. La fel de impasibil se demonstrează, de altfel, şi prefectul capitalei. Bucureştenii nu sunt nici ei lipsiţi de vină – apatia şi/sau resemnarea lor a rămas aceeaşi chiar şi la văzul calamităţii din Japonia. O formaţiune politică nouă, mai dedicată îmbunătăţirii calităţii vieţii din capitală, nu prea se întrezăreşte la orizont. În prezent, doar Ion Iliescu mai reflectează, din când în când, asupra unor probleme de mediu – semn clar că se percepe drept portavoce locală a lui Al Gore.

Pe când politicile germane exprimă preponderent preocupările naţiunii, cele româneşti reflectă cu brio meschinele interese ale unor grupuri devenite din ce în ce mai influente ca urmare a decentralizării ţării. În Germania, ocupanţii aliaţi insistaseră, după al doilea război mondial, asupra introducerii sistemului federal din cauza temerilor legate de o presupusă predispoziţie a germanilor pentru dictatură. În România anului 1990, Ion Iliescu şi FSN tunau public împotriva autonomiei politice – nicidecum doar din cauza minorităţilor etnice, ci şi de teama segregării unor teritorii tentate să scape de proasta guvernare de la centru prin alipirea la o provincie mai bine condusă.

Ghinionul României a fost Cortina de Fier. Altfel, revoluţionarii români ar fi avut, poate, la rândul lor, parte de sprijinul forţelor SUA şi NATO. Dacă forţele militare occidentale l-ar fi răsturnat pe Ceauşescu şi ar fi concluzionat că dispariţia definitivă a totalitarismului poate fi garantată doar printr-o ocupaţie temporară a ţării şi implementarea unor reforme cu adevărat consistente, atunci probabil că şi Banatul, Ardealul sau Oltenia aduceau astăzi ceva mai mult cu Baden-Württemberg.

Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.

Cele mai citite

Simona Halep s-a retras oficial de la Madrid! „Experienţa îmi spune să nu mă grăbesc”

Simona Halep a anunţat că s-a retras de la turneul WTA 1.000 de la Madrid, care va avea loc în perioada 23 aprilie-5 mai. „Din...

Consecințele unui linșaj mediatic

Lapidarea doctorului Cătălin Cârstoiu în piața publică este cea mai clară radiografie a societății românești. Nimeni din breasla medicală nu i-a sărit în apărare,...

Robe, toci și eșarfe – accesoriile perfecte pentru a-ți completa ținuta de absolvire

Fie că ești în clasa a XII-a sau în ultimul an de facultate, absolvirea este un moment special. Este un moment unic care marchează...
Ultima oră
Pe aceeași temă