Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Fratele nostru Becali

Alina Mungiu-Pippidi 29.05.2013 - 15:44

Poporul român a avut ocazia de mai multe ori să îl voteze pe Gigi Becali. De regulă, un număr mic l-au şi votat: dovadă că numărul nu era prea mare este că atunci cînd el s-a certat cu Vadim Tudor au căzut ...

Share

Poporul român a avut ocazia de mai multe ori să îl voteze pe Gigi Becali. De regulă, un număr mic l-au şi votat: dovadă că numărul nu era prea mare este că atunci cînd el s-a certat cu Vadim Tudor au căzut amîndoi sub prag, deci numărul de simpatizanţi era limitat. Spre deosebire de Nicuşor Dan sau Remus Cernea, candidaţii independenţi pe care nu-i cunoştea aproape nimeni, limita simpatiei pentru Becali nu vine din lipsa sa de notorietate şi expunere mediatică. Televiziunile au muncit din greu, unele chiar pe banii lui, demascate ulterior tot de el, să îl prezinte naţiunii şi din faţă şi din profil, şi asta ani şi ani de zile. Proporţional vorbind, numărul de moderatori şi producători la suta de realizatori care l-au mediatizat pe Becali este mult mai mare decît numărul de votanţi raportat la totalul care i-au dat vreodată votul. Condamnarea sa era, ca şi la Adrian Năstase, de prevăzut pentru oricine studia faptele. Rezultă de aici că Becali nu e doar un studiu banal de caz pentru crima organizată, ci un excepţional studiu de caz pentru imoralitatea opiniei noastre publice. Presa ştia că e un infractor, că lupta pe faţă cu fiscul, prin tribunale, pentru dreptul tuturor infractorilor cu tupeu de a devaliza statul, de a lua din impozitele celor mulţi şi proşti pentru cei puţini şi deştepţi, chit că fără carte, şi ani de zile a continuat mediatizarea imorală a individului, ca  un caz excentric, dar simpatic, bun de gură, fratele nostru mai din topor, dar al nostru. Au pus umărul şi intelectualii care l-au frecventat, şi oamenii politici care l-au pus pe liste, au băut cu el şpriţuri şi l-au căinat în public după condamnare. Cu rezultatul că sentinţa lui, de bun simţ şi un triumf al justiţiei, nu a aplaudat-o mai nimeni, ba chiar unii care au improvizat un sondaj au ajuns la concluzia că destui români l-ar graţia, aşa de mică e diferenţa dintre bine şi rău în spaţiul băşcălios denumit mioritic.

Nu sînt în ţară şi au ajuns greu la mine ecourile acestei condamnări, chiar în seara în care mă uitam la un documentar RAI, urmat de un mare talk-show în piaţa unei suburbii criminale din Palermo, la aniversarea a douăzeci de ani de la asasinarea părintelui Pino Puglisi, genul de cartier unde toată lumea are rude în mafie şi candidaţii acesteia cîştigau regulat alegerile. Cu douăzeci de ani în urmă părintele Puglisi a făcut pasul în faţă, din organizaţia de cartier în care se aduna cu cîţiva oameni buni, măruntă societate civilă care încerca să schimbe această nesimţire criminală generalizată şi să arate oamenilor că există alternative la stilul de viaţă mafiot. I-a spus liderului acelui ONG ”tu ai copii, eu n-am, lasă-mă pe mine mai în faţă” şi a început să predice contra mafiei. La el în biserică, pentru că presa se temea, iar cartierul era infiltrat, de la strînsul gunoiului la vînzarea de droguri. A fondat o şcoală nouă pentru săraci, unde a început contraîndoctrinarea, contra legii tăcerii şi a luptei cu statul prezentată ca formă de onoare şi stil de viaţă. Ameninţările au început să curgă. Poliţia nu l-a protejat. Superiorii au încercat să îl liniştească, ba chiar să-l mute din calea pericolului. El însă ştia că numai asta poate zgudui oamenii din indiferenţă şi complicitate, un mare şoc moral care să-i pună să aleagă. Şi le-a oferit acest şoc, cînd a fost asasinat de doi mafioţi în plină stradă, de ziua lui. Era aşa de convins că se va întîmpla aşa încît evitase să cheme prieteni la o petrecere, ca să nu aibă şi alţii de suferit.

Asasinarea a făcut o vîlvă enormă. Ziarele au trebuit să o dea pe pagina întîia: primul preot asasinat de mafie. Preşedintele Italiei a vorbit. Papa Ioan Paul al II-lea a luat atitudine publică. Mafia s-a prins că făcuse o enormă greşeală de imagine, că ei trăiau din loialitatea oamenilor, i-a executat pe asasini şi a hotărît să le arunce cadavrele în acelaşi loc, implicînd că au făcut justiţie chiar ei, dar la vremea aceea atîta lume se perinda pe acolo să pună flori sau să facă de veghe că planul nu a putut fi pus în aplicare, nu au mai găsit locul pustiu. Poliţia a săltat întreaga mafie din cartier. Şi în ziua înmormîntării a venit întregul Palermo, oameni care stătuseră pînă atunci în casă de frică sau indiferenţă, puştanii de şcoală care visau cînd aveau să crească mari să ajungă şi ei mafioţi acum stăteau sprijiniţi de garduri şi plîngeau. RAI punea colaje de vox-popuri, de acum douăzeci de ani şi de azi, pentru a se vedea cît de radical s-au schimbat atitudinile contra Cosa Nostra, cu schimbarea politicienilor locali şi a tot.

Ce dovedeşte asta ? Că teoreticienii liberali se înşeală atunci cînd cred că numai din competiţia intereselor diferite pluralismul social reuşeşte să construiască obiectivitatea şi moralitatea necesare unei democraţii. Am avut recent confirmarea, recitind pe mentorul meu, Ghiţă Ionescu, care argumenta asta explicit în ultima sa carte şi în articolele sale din Government and Opposition (aniversăm o sută de ani de la naşterea lui şi a apărut luna aceasta la London School of Economics numărul omagial). Exemplele lui Ghiţă proveneau din lumea comunistă, oameni ca părintele Popieluszko, de exemplu, asasinat de securitatea poloneză din cauza marii lui influenţe anticomuniste. Ale mele sînt diverse, dar am găsit multe şi eu, în studiile mele de istorie a corupţiei, de la celebrităţi precum Emile Zola la ziarişti sau intelectuali fără putere şi fără bani care în secolele nouăsprezece şi douăzeci au luptat pentru tratementul egal al oamenilor de către stat, adesea cu riscuri personale. E limpede pentru mine că nu există progres social fără o doctrină etică, că e vorba de integritate publică sau drepturile omului, care să fie predicată masiv şi pe altarul căreia unii să facă sacrificii personale pentru a aduce noi norme şi a le impune unor societăţi de supravieţuire, amorale, ca a noastră. Pluralismul intereselor, da, dar o fracţiune de altruism, de martiraj chiar, pare indispensabilă. Pentru că noi trebuie să evoluăm de la indiferenţa asta morală, care face ca dl. Becali să fie plîns de popor, iar Adrian Severin sau Năstase să ţină conferinţe despre drept la studenţi, şi asta nu o va putea face pentru noi Uniunea Europeană. Ci numai altruiştii noştri, dacă nu vor dispărea îngropaţi în invidie, suspiciune şi meschinărie- mi-am cam pierdut cumpătul cînd am văzut ce se scria despre Nicuşor Dan pe Critic-atac acum un an, despre un băiat matematician despre care, atunci cînd întrebi din ce trăieşte, ţi se răspunde ”A, păi el are nevoie de foarte puţin ca să trăiască”. Sau despre Monica Macovei pe vremea cînd era ministru. Despre mine nu mai vorbesc,  pe vremea cînd eram în situaţia de a încerca să fac ceva s-au aruncat munţi de mizerie peste mine. Azi, cînd nu mai fac nimic, cînd dau doar sfaturi la alţii să facă, nu se mai pune problema. Am ajuns un fel de lectură obligatorie, dar textele mele nu mai schimbă pe nimeni. Şi ca noi nu vrea să fie nimeni - Becali, în schimb e un model de cum se poate omul fără educaţie ridica de jos şi ajunge mare. Şi lumea speră că o să înfrîngă el şi balaurul justiţiei – e doar pentru o cauză bună, şi trebuie că Dumnezeu ţine cu el, cum ţin şi popii noştri.

Comentaţi articolele Alinei Mungiu Pippidi pe Romaniacurata.ro.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...