Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Forţa lucrurilor

Alina Mungiu-Pippidi 16.11.2011 - 19:57

Domnul Ion Iliescu a declarat săptămâna aceasta că el nu e de acord cu măsuri extreme, dar acestea se impun uneori prin forţa lucrurilor. Cunosc perfect abordarea aceasta a domniei sale, fiind printre primii privilegiaţi ...

Share

Domnul Ion Iliescu a declarat săptămâna aceasta că el nu e de acord cu măsuri extreme, dar acestea se impun uneori prin forţa lucrurilor. Cunosc perfect abordarea aceasta a domniei sale, fiind printre primii privilegiaţi ai ei: prima oară când am dat mâna, ca adult, cu dl Iliescu, în anul 1990, asta mi-a spus: Eu nu încurajez asemenea manifestări, dacă simpatizanţi de-ai mei au luat la bătaie pe cei care strâng semnături pentru punctul 8 e foarte regretabil şi extrem, dar se ajunge acolo prin forţa lucrurilor, extremismul provoacă extremism...

Dat fiind că discuţia avea loc după denunţarea publică - de către el - a Opiniei Studenţeşti şi pe fond de strigăte de Moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenţilor! argumentul mi s-a imprimat în memorie, desigur. E o artă la populaţii ca românii, dusă la perfecţie de dl Iliescu, de a substitui „destinul" propriei lor voinţe, de a nu face binele atunci când binele este necesar şi are nevoie de un actor, ba chiar de a pune în locul acestei acţiuni una cu scopul autoconservării proprii, singurele acţiuni pe care le întreprind mai toţi românii, de la vlădică până la opincă. „Forţa lucrurilor" este ceea ce se petrece aparent de la sine atunci când nimeni nu face nimic în interes colectiv - vreau să spun public, deci un colectiv mai larg decât un grup de interese.

Lucrurile, sau destinul, capătă forţă atunci când nimeni nu alege să îşi folosească forţa proprie pentru a produce un rezultat similar unui bun public, care să aducă beneficii tuturor. Dar e o forţă reală asta, adică autonomă de ceea ce face fiecare, şi care răstălmăceşte fiecare acţiune personală pentru a duce la acelaşi rezultat, precum profeţia către Oedip? Nu: e doar forţa care rezultă din intersecţia unor acţiuni de autoconservare care are fiecare forţa proprie, cu alte cuvinte este forţa rezultantă a acţiunii celor mai tari. Toată viaţa publică şi privată din România la asta se reduce. „Forţa lucrurilor" e legea de fier a acţiunii colective la români, care ar putea fi mai degrabă reformulată ca legea inacţiunii colective. A vorbi de fatalism la personajul din Fellini care se scufundă cu corabia ascultând la patefon Forţa destinului de Verdi şi la dl Iliescu ar fi un abuz conceptual: sunt două lucruri diferite. Fatalismul la români e un fel de a spune că trebuie să te alături forţei brute, şi că valorile lumii postmateriale, adică echitatea, respectarea regulilor, autorealizarea fără îngrădirea altora, nu au ce căuta, sunt perfect inadecvate. Fatalismul la români înseamnă că dacă ai doi cunoscuţi, unul capabil să bage cuţitul în tine şi altul nu, vei fi de partea primului în orice dispută, ca să nu bage cuţitul şi în tine. Nu are sens să fii cu ălălalt, care nu are ce cuţit băga.

Iată că ne întoarcem la teoria liderilor la români. Cum poţi prezice dacă un lider va fi urmat sau, dimpotrivă, părăsit la noi? Foarte simplu: evaluând ce are de dat şi în ce cantitate, ce costuri de asocie-re cu el sunt (poate nu ca-peţi nimic, decât cuţitul). De asta şan-sele Monicăi Macovei de a face un partid separat fără aprobarea cui are cuţitul au fost întotdeauna nule: nici măcar omul doi nu i s-a alăturat, darămite cei cu banii etc. În schimb, dacă omul cu cuţitul dă cuiva această împuternicire sau măcar o încurajare, perspectivele sunt diferite şi se profilează un câştig oarecare: oricine, dar absolut oricine are şanse mai bune ca ea să construiască o acţiune colectivă. Aceasta nu va mai fi însă autonomă. Nu aş vrea să creadă cineva că vorbesc aici de PSD şi critic un partid cu care tradiţional nu am avut relaţii bune: vorbesc de oricine, chiar şi de prieteni de-ai mei, care şi-au pierdut complet autonomia după ce au rezistat timp de douăzeci de ani şi îi găsesc în marginea existenţei, ultima lor rezistenţă e că încearcă să culeagă beneficiile de la cei mai puţin răi, dar bătălia că ar putea fi actori autonomi şi face ei ceva au pierdut-o. Prin forţa lucrurilor! Şi, evident, doar asta ar putea schimba ceva: ca o sută de actori autonomi, care nu au nevoie să le distribuie nimeni nimic şi nu se tem de cuţitul nimănui, să se adune. Unul singur nu e de ajuns.

Deci cine m-a citit acum un an, doi, trei ştie că am prezis nu doar că partidele româneşti sunt nereformabile din interior, ci şi că, dacă există şi oameni civilizaţi în fruntea lor, aceştia vor fi eliminaţi de forţa lucrurilor şi nu vor ajunge ei să domine situaţia. S-a confirmat până acum: cu grupul PLD, eliminat din PNL în 2003, cu Cristi Diaconescu, care în anul 2004 - cinste lui, când conducea el comitetul de integritate al PSD, creat la cererea societăţii civile, a făcut maximul, adică a eliminat peste 20 de dalmaţieni - cu Vasile Dâncu, omul din PSD care ne-a ajutat să trecem o lege a transparenţei crucială pentru progresul statului, şi care a ajuns analist (dar măcar pare autonom, deci e un câştig, nu o pierdere), cu Vasile Puşcaş, şi mai nou cu Mircea Geoană.

Fiecare zi aduce noi confirmări ale acestor previziuni. „Forţa lucrurilor" a pus mâna serios pe situaţie şi împinge din greu la malpraxis electoral: văd cu stupoare că, fără nici o consultare serioasă, ce să mai spun de studiu, ne pregătim să tăiem regiuni ca să manufacturizăm majorităţi favorabile celor de la putere, comasăm alegeri după ce douăzeci de ani reuşisem să respectăm măcar data şi, evident, mai dăm o dată de-a dura cu sistemul electoral, de parcă orice sistem electoral vreodată a fost capabil să facă din junglă pistă de fibră de sticlă, de pe care să decoleze navete urcând la cer.

În „Plus ça change: Electoral law reform and the 2008 Romanian parliamentary elections", Cosmin Gabriel Marian de la UBB şi Ronald F. King de la San Diego (Communist and Post-Communist Studies, martie 2010, 43: 1, pp 7-18) arată că „reforma mult trâmbiţată... a avut un efect absolut zero asupra rezultatului politic". Zero absolut, aţi înţeles, a fost efectul reformei, nu deficitul, ultimul slogan Lăzăroiu-Băsescu. Nu-i nimic, poate a avut efect asupra responsabilizării şi integrităţii parlamentarilor (nu râdeţi). Exact. ONG-urile de „specialitate" sunt pline de pseudoexperţi care nu au reuşit să publice niciodată o lucrare în domeniu: şi ei domină dezbaterea şi legitimează cererea pentru reforme electorale noi, care nu au potenţialul de a face nimic bun, dar au potenţialul de a face ceva rău. Partidele se agită şi ele, din populism şi ignoranţă abisală.

De fapt, de ce credeţi că atunci când publicul caută să-l identifice pe liderul capabil doar să le distribuie mai mult, şi nu să îi conducă spre realizare personală, are vreo importanţă orice sistem electoral? Dacă există în România un mic public de calitate, care vrea lideri adevăraţi, nu patroni, e foarte simplu să ne întoarcem la un sistem proporţional, dar cu liste deschise, e de altfel considerat în literatura de specialitate cel mai bun contra corupţiei politice. În cazul unde avem liste încă, la europarlamentare, asta ar însemna că dacă partidul îl pune pe Frunzăverde pe locul 1 voi puteţi vota pe poziţia 1 pe Macovei de pe poziţia doi, cinci sau zece. La fel la PSD, în loc de Severin pe 1 votaţi pe Gabriel Ivan sau Daciana, la fel, dacă publicul îi vede de fapt pe Cioroianu sau Dăianu primii la PNL, îi poate aduce primii etc. Evident, acea parte din public căruia îi pasă, restul nu va folosi această opţiune şi va lăsa lista aşa cum e. Circumscripţiile revin cele care au fost întotdeauna, şi iată o cale mult mai simplă, bazată pe ce a funcţionat, dai un instrument de schimbare cui vrea să schimbe, dar nu strici în rest şi ce e bun, adică principiul că fiecare vot trebuie să se regăsească la un reprezentant, principiul reprezentativităţii. Or, reformele de tip uninominal pur exact asta fac, sacrifică reprezentativitatea pentru un efect zero asupra altor lucruri.

„Forţa lucrurilor" pare să-l fi ajutat pe dl Ponta săptămâna asta. Dar să fie oare aşa? Ca să rămân în aria sistemului electoral, aş vrea să amintesc un experiment de prin Fidji sau un alt loc foarte divizat, unde pentru a se evita conflictele se adoptase un sistem electoral, în care fiecare partid etnic vota candidaţii săi, dar avea şi drept de veto la ai celorlalţi. Asta înseamnă, de exemplu, că dacă domnii Iliescu, Geoană, Năstase şi Ponta ar candida în dreptul fiecăruia ar fi un număr de voturi pentru, de la votanţii lor, şi contra, de la ai celorlalţi. Candidatul detestat de o majoritate din tabăra adversă ar fi astfel eliminat, deşi voturile nu s-ar scădea direct. Trebuie să nu pricepi nimic din comportamentul electoral ca să crezi că Geoană a pierdut singur alegerile din 2010: a gafat el, dar Geoană a ajuns aşa de aproape pentru că a avut cele mai puţine voturi adverse din ce putea prezenta PSD, a fost candidatul care a mobilizat cel mai puţin tabăra adversă contra şi a obţinut mai multe voturi de la liberali decât o putea face oricine. Chiar dacă nu avem un asemenea sistem electoral, simpla mobilizare are un asemenea efect şi Victor Ponta face greşeala de a fi mereu cel care mobilizează veto-ul advers, o fi mobilizând el partidul pentru, arătând ce cuţit mare are, dar şi pe restul electoratului contra! Electoratul nu aprobă ce a văzut săptămâna asta, şi că în loc să îi compătimească pe PSD că au în faţă un adversar fără scrupule în manipularea regulilor electorale (dar care pretinde că se reformează etic!) îl compătimeşte în schimb pe Geoană şi îşi spune că un bolşevic ca Ponta nu are dreptul la alegeri corecte. Iar asta nu e aşa... oricine are dreptul la alegeri corecte şi la reguli nemanipulate. Chiar şi Ponta.

Ca atare, la întrebările, sincer să spun, cretine, care circulă prin jur, de genul: când o vom putea urma pe Monica Macovei într-un proiect politic?, răspunsul evident este: când acest lucru îi va conveni dnei Udrea. Vorba e, atunci la ce o să vă servească? Asta e întrebarea. La revedere, şi forţa să vă însoţească, cum se spune în Star Wars. Că voi vă ţineţi numai după ea, asta nu e nici o noutate.   

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin

Citește totul despre:

Comentarii

loading...