Un eşec poate să nu fie o înfrângere, dar nici o victorie nu este. Acum, după „război”, vom încerca să răspundem la întrebarea întrebărilor: „Era posibil un succes românesc în Consiliul JAI de joi, 22 septembrie 2011?”
Răspunsul este: categoric, NU.
De ce?
Ţiganii? Corupţia? De acord, acestea sunt cauze conjuncturale, care justifică un refuz adresat României.
Dar adevărata cauză nu este conjuncturală, ci imanentă. Ea nu are legătură cu România, ci ţine de natura, de identitatea spaţiului Schengen. Acest sistem nu mai poate admite nici o ţară din Est, fără a-şi modifica iremediabil identitatea. Nu contează că acea ţară e România sau alta. Contează numărul critic al ţărilor estice, la atingerea căruia sistemul Schengen se transformă în altceva. În ceva mai bun? În ceva mai rău? În altceva pur şi simplu.
Avem modelul concursului Eurovision. Prin extindere, acest concurs de muzică uşoară s-a înbogăţit foarte mult, dar şi-a pierdut identitatea iniţială. Sistemul şi, mai ales, stilul de vot de la Eurovision au deplasat evident centrul de greutate al concursului, odinioară axat pe promovarea cântecului vest-european, spre cu totul alte coordonate culturale. Stilul de vot Eurovision constituie un motiv de îngrijorare pentru că se poate lesne reproduce la alte niveluri, în sisteme unde mizele sunt infinit mai serioase.
Practic, dacă numărul critic de ţări estice este atins, ponderea decizională a nucleului vestic iniţial se diluează şi centrul de greutate se mută către est, sistemul Schengen suferind modificarea identitară care s-a produs deja la nivelul Eurovision. Prin extindere, natura sistemului şi capacitatea decizională sunt radical transformate.
O primă concluzie: ipoteza că, de fapt, Olanda şi Finlanda ar fi fost „mandatate” a exprima punctul de vedere majoritar devine foarte plauzibilă.
Pentru cea de-a doua concluzie, este util să pornim de la insistenţa ministrului de Interne finlandez, Päivi Räsänen, asupra factorului încredere reciprocă.
Ce se poate ascunde dincolo de această declaraţie? Care ar putea fi obiectul suspiciunii invocate?
Dacă recitim presa românească dedicată vizitei premierului Boc în China (august 2011), înţelegem câteva din motivele temerilor. La vremea respectivă, analiştii noştri prezentau următoarele atuuri ale României în relaţia cu China: apartenenţa la uniunea vamală europeană, poziţia logistică asigurând prin Marea Neagră accesul atât către Uniunea Europeană, cât şi către ţările ex-sovietice şi chiar disponibilitatea României de a se transforma în nici mai mult, nici mai puţin decât avocatul Chinei în faţa Comisiei Europene. Toate aceste grozăveli şi laude de sine urmau să ne facă irezistibili în faţa chinezilor şi aveau un numitor comun: Uniunea Europeană. Aderarea României la spaţiul Schengen ar fi putut însemna penetrarea acestuia, sub forme disimulate, de către China? Acesta să fi fost motivul diminuării încrederii?
Să fi vândut delegaţia noastră chinezilor pielea ursului din… spaţiul Schengen?
Sau, poate, ar fi fost mult mai înţelept să se fi programat vizita premierului român în China după admiterea României în spaţiul Schengen. 
Ruxandra Paul este doctorand
şi bursieră a Departamentului
de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
