La reuniunea de săptămâna trecută a Internaţionalei Socialiste, Victor Ponta a fost o prezenţă mai degrabă fantomatică, părăsind lucrările propriu-zise la doar câteva ore după debutul lor. Clubul socialiştilor mondiali este astăzi mai pestriţ ca oricând. Printre membrii săi se numără atât formaţiuni cleptocratice care se menţin la putere graţie abundenţei de petrol şi gaze din ţările lor, cât şi partide din America Latină dedicate implementării valorilor social-democraţiei, cum este cazul Republicii Chile.
Românilor nu le rămâne decât să spere că premierul lor se va fi deplasat la Cape Town pentru a intra, timp de câteva zile, în pielea învăţăcelului, încercând să „fure” ceva din meseria guvernării de la lideri mai experimentaţi. În mod cert avea ce învăţa de la destui lideri socialişti, ca de exemplu de la preşedintele chilian. Doamna Michelle Bachelet nu doar a menţinut unele măsuri economice ale foştilor guvernanţi, dar a avut şi puterea să îndemne la reconciliere naţională, deşi şi-a pierdut tatăl ca urmare a abuzurilor regimului dictatorial al lui Pinochet, ea însăşi fiind închisă, alături de mama sa, într-un centru de tortură. Având în vedere că la Cape Town s-au perindat însă şi potentaţi cu o vastă expertiză în domeniul şubrezirii democraţiei şi autorităţii instituţiilor independente ale statului, inclusiv prin marginalizarea activiştilor civici sau politici, Ponta va fi avut, desigur, ocazia să-şi îmbogăţească şi acest bagaj de cunoştinţe – dacă va fi dorit. Spre ghinionul său, îi va fi fost în mod cert imposibil să ignore îngrijorarea membrilor IS cu privire la soarta unuia dintre pilonii Stângii democrate din America Latină – mai exact fostul preşedinte paraguayan Fernando Lugo, destituit de Legislativul de la Asuncion în iunie în baza unor demersuri relativ similare celor girate de Ponta la Bucureşti.
Anunţul liderului S&D din Parlamentul European, Hannes Swoboda, despre mutarea la Bruxelles a Congresului PES prevăzut la Bucureşti la sfârşitul lunii septembrie reprezintă nu doar un avertis-ment dur, ci şi un enorm preju-diciu de imagine pentru premierul român – în special în condiţiile precizării că acesta avansase, de fapt, şi varianta amânării. Personal, tind să cred că Ponta s-a rugat de austriac de fapt pentru o păsuire a evenimentului, nicidecum pentru mutarea sa, motivând că este nevoie de ceva timp pentru ca spiritele încinse de acasă să se domolească. Decizia euroso-cia-liştilor a venit însă prompt şi brutal, varianta mutării constituind o veritabilă palmă dată liderului PSD de propria familie politică. Nici măcar Ceauşescu, în vremurile în care era complet în dizgraţia lui Gorbaciov, nu a primit vreodată semnale făţişe privind absenţa oaspeţilor din blocul comunist la vreun congres organizat la Bucureşti şi nici interdicţia, mai mult sau mai puţin voalată, a Moscovei în privinţa organizării de reuniuni la un asemenea nivel. Sub guvernarea Ponta a fost trecut însă şi acest Rubicon, după ce liderii socialişti europeni au semnalat pe rând că nu doresc să se afişeze alături de român.
Victor Ponta va găsi din ce în ce mai puţine urechi dispuse să asculte povestea sa de adormit copii despre piratul cel rău care se menţine la putere cu ajutorul imperialiştilor americani şi al naivilor influenţabili din cancelariile europene, drept care el, tânărul cavaler socialist, nu se poate deda unor măreţe acte de guvernare. În prezent s-ar zice că doar Moscova mai pleacă o ureche la delirul USL, deşi îşi menţine cinismul şi suspiciunile particulare contactelor sale, directe sau indirecte, cu acei români dispuşi să privească mai mult şi mai des către Est. Aşa cum se prezintă lucrurile în plan internaţional pentru Ponta, s-ar zice că poate vorbi de noroc că la Cape Town nu s-a trezit somat de la tribună de preşedintele IS, Georgios Papandreou, să mai lase naibii comportamentul de comandant de război şi să se apuce odată de guvernare. Dacă Franţa îşi joacă bine cărţile, un asemenea mesaj ar putea veni, la momentul potrivit, chiar din partea preşedintelui Hollande – atunci indubitabil cu efect de bombă, având în vedere că Parisul pare din ce în ce mai dispus să devină liderul informal al blocului latin din UE în speranţa nu doar a unei creşteri economice, ci şi a unei subtile redistribuiri. În aceste condiţii, un macho socialist dâmboviţean care mai este şi marioneta celor mai viciate cercuri politico-economice ale ţării reprezintă ultimul lucru de care are nevoie Franţa, deoarece ar pune în pericol întregul proiect.
Pentru Ponta, mutarea congresului PES la Bruxelles ar trebui să constituie un memento. Toată lumea a înţeles între timp că premierul român şi sforarii săi din umbră nu prea au planuri de coabitare, continuând să-l prefere pe cel dedicat restauraţiei. Dacă îşi menţin acest curs, vor reuşi să antagonizeze până şi cei mai toleranţi lideri de stânga – dintre care destui au trăit pe pielea lor experienţa instaurării unui regim autoritar impus din exterior. Săptămâni bune, practic toate numele grele ale Stângii europene căutau de zor pretexte pentru a absenta de la Bucureşti, indiferent de eveniment. Începutul l-a făcut Laurent Fabius, i-a urmat apoi baroneasa Ashton de Upholland. Lovitura de graţie a venit în cele din urmă din partea eurosocialiştilor care l-au trimis pe Ponta direct la colţ, pe coajă de nucă. Pentru PES, el este apt cel mult de funcţii complet insignifiante gen vicepreşedinte al IS – unul dintre cei mulţi, fiind aleşi nu mai puţin de 32. Liderii PES i-au permis să-şi salveze cât de cât faţa, anunţând în final că propunerea mutării congresului ar fi fost a sa, nu a lor. Alături de liberalii europeni, socialiştii rămân – în afara partidelor ce compun coaliţia de la Bucureşti – cei mai în măsură să „dezarmeze” grupul disperaţilor din USL, capabil să distrugă România fără a clipi doar pentru a se menţine la putere. Astăzi, nici o forţă sau instituţie a UE nu are voie să facă pe Ponţiu Pilat şi să se spele pe mâini de soarta celei de-a şaptea ţări ca mărime din Uniune. Socialiştii europeni au înţeles acest lucru.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
