In Romania vanatoarea este un “sport”. Vanatul, ca si pescuitul sunt oficial “sportive”. Cu alte cuvinte, avem dezlegare sa ne luam permis si sa ne aratam maiestria si spiritul de “fair play” (?!) ucigand animale salbatice, adica acele animale care nu ne datoreaza nimic, doar fiindca ne amuza. Facem trofee cu cadavrele animalelor sau uneori le mancam drept “delicatese”, desi, slava Domnului, avem numeroase alte surse de hrana. Nu sunt gaini de curte sau de combinat avicol, ci cocosi de munte, nu sunt porci de crescatorie, ci porci mistreti, nu sunt oile noastre de stana, ci caprioare. Cele dintai, crescute prin grija noastra, sunt animale “de hrana”. Oamenii sunt in genere fiinte omnivore si isi iarta pacatul de a ucide ca sa manance, dupa cum ni se iarta uciderea din autoaparare, daca oamenii sau animalele ne invadeaza teritoriul si ne pun viata in pericol.
Nimic din “fibra” noastra morala nu tresare atunci cand, femei fiind, ne dam cu rimeluri pentru care au fost orbiti mii de iepurasi pentru ca firmele producatoare sa testeze gradul de nocivitate al cosmeticelor pentru ochi. Probabil ca cele mai multe nici nu avem habar de aceasta si consimtim din ignoranta. Nu fiecare dintre noi orbeste iepurasi, dar fiecare consimte tacit sau explicit la aceasta, chiar daca femeile, de regula, nu sunt sexul care ucide, ci cel care da viata.
Drepturile animalelor si plantelor nu au fost o problema etic si politic serioasa, in spatiul nostru “mioritic”, incarcat de metafore despre comunicarea empatica intre om si oaie, despre marea familie ecologica, “romanul, frate bun cu codrul” (frate pe care l-am masacrat nemilos, de altfel) sau de copii si adulti, deopotriva cu inima franta de finalul poeziei lui Labis, Moartea caprioarei: “Mananc si plang. Mananc”. Desigur, este greu sa ne imaginam inca o miscare ecologista serioasa care sa militeze impotriva speciismului (sovinismului de specie) intr-o lume in care drepturile minoritarilor (oameni, semeni) sunt inca atat de greu digerate. La noi “mila” este mult mai pretuita decat respectul rational. Cu alte cuvinte, este de asteptat sa ne paleasca oarecare duiosie si compasiune ca sa devenim agenti morali. Nu consideram ca avem datorii morale fata de cei care nu fac parte din comunitatea “noastra”, din “tribul” nostru, ce sa mai vorbim de specie. Din aceasta pricina, tot ce ne dezgusta, ne face sila, nu ne place, este diferit sau strain nu intra in relatie morala cu noi. Datoriile noastre morale se cam opresc la usa neamului, a celor asemanatori si, de buna seama, la usa speciei.
Consider ca nu suntem cu nimic mai “stricati” moral decat lumea in care tocmai ne-am “inserat”, ci ca, pur si simplu, suntem prea putin si prea putini iesiti din comportamente de supravietuire. Nici institutional nu este usor sa schimbi. Daca ceva nu este explicit prevazut in acquis-ul comunitar, atunci nu ne batem capul. Oficialilor de la Bruxelles nu le-a trecut prin minte ca, la noi, respectul rational nu este inca o valoare si nici ca acest respect nu se concretizeaza in a trata pe fiecare om ca un “scop in sine” sau ca nu tratam viata, inclusiv cea a altor fiinte decat cele omenesti, drept un bun de pret. In acquis-ul pentru mediu exista nenumarate prevederi, desigur, cele mai multe justificate macar prin egoism de specie: daca poluam si praduim resurse, umanitatea se va stinge, iar urmasii nostri vor mosteni un desert steril. Nu exista insa niciuna care sa fi prevazut ca, pentru Romsilva si pentru noi, ca cetateni care nu protestam, deci consimtim, padurile trebuie sa fie populate cu animale, cu vietati si nu cu fiinte al carui rost unic este sa stea cuminti in bataia pustii, asa cum reiese din inscriptia raspandita prin mai toti codrii patriei: “Ocrotiti vanatul, o mare bogatie a naturii”.
Mihaela Miroiu, politolog
