Am observat că în piaţa publică s-au născut reacţii foarte vehemente împotriva unei afirmaţii a preşedintelui Iohannis. Preşedintele a spus, printre altele: “Nu voi desemna un premier urmărit sau condamnat penal“. Datoria preşedintelui derivă, dincolo de mandatul popular anticorupție pe care l-a primit la învestitură (populația putând alege alternativ platforma „Mândru că sunt român“), din jurământul prin care a devenit preşedinte, “să respecte Constituţia şi legile ţării“. Printre legile țării se regăsesc inclusiv Legea 286/2009, a Codului Penal, și implicitul respect față de instanța care a condamnat pe cineva prin negarea posibilității de a-l ridica într-o înaltă demnitate publică, una dintre cele mai înalte ale statului român. Posibilitatea constituțională de numire a unui prim-ministru, care ar trebui să conducă România timp de 4 ani, într-o manieră responsabilă este un atribut prezidențial. Iar președintele poate evita, chiar trebuie să evite, din motive interne și internaționale, numirea unui premier condamnat penal sau aflat în cercetare penală.
De ce e corect așa? Să ne imaginăm nişte situaţii ipotetice în care se întâmplă altminteri. Să spunem că ai fost condamnat penal de instanţă în România, cu suspendare, și nu cu executare, referitor la modalitatea cu care ai organizat în mod fraudulos votul pentru o anume cauză politică (este vorba chiar de suspendarea preşedintelui României), funcţie pe care preşedintele trebuie să o apere și să o întărească indiferent de simpatii sau antipatii. Cum ai putea după o astfel de faptă de vitejie să organizezi în calitate de şef al Executivului, ba mai mult, în calitate de şef al mi-nistrului de Interne, în mod corect şi imparţial alegerile din 2019 şi alegerile europarlamentare din 2018? Având aceste calităţi, cum ai avea căderea să hotărăşti, în calitate de premier, desemnarea reprezentantului României (ministrul de Interne) în Consiliul JAI (Justiţie şi Afaceri Interne, al Uniunii Europene), consiliu unde toţi miniştrii de Interne hotărăsc chestiuni europene de maximă importanţă. Mai mult, cum ai putea fi credibil să hotărăşti măsuri de justiţie la nivel european în condiţiile în care tu eşti numit condamnat penal în propria ţară?
Să presupunem că eşti cercetat penal pentru că ţi-ai folosit funcţia şi privilegiile într-o manieră abuzivă utilizând sute de coloane oficiale anual şi creând o explozie populară care te-a măturat de la putere. Ce legitimitate ai mai avea să fii şeful Poliţiei Române, poliţie care supraveghează manifestaţiile populare? Cum te-ai putea întâlni cu demnitari din alte țări, discutând probleme concrete anticorupție când tu ai comis deja la tine în țară fapte de notorietate publică ce ar fi măturat oricare alt politician omolog de-al tău? Să nu uităm şi de funcţia premierului de a înlocui un anume ministru, în anumite cazuri, Laura Codruța Kövesi fiind desemnată procuror-șef al DNA la propunerea prim- ministrului care la vremea aceea fusese numit interimar ca ministru al Justiţiei. Cum ar putea preşedintele să numească un premier condamnat penal din moment ce există posibilitatea ca la un moment dat să ajungă în situaţia de a propune spre numire însuşi procurorul-șef al DNA şi procurorul general al României? Sau, în situația cercetatului de DNA, cum ar putea el hotărî cu orice dram de credibilitate propunerile pentru chiar șefia DNA, în condițiile propriei cercetări? Cum ar putea el desemna ministrul de Justiție, cu ce credibilitate?
O altă latură a argumentului ar fi să ne imaginăm un premier condamnat penal în relaţie cu sistemul de justiţie, pe plan intern. Un prim-ministru trebuie să decidă alocări de bugete pentru Ministerul Public și pentru toate instanțele României, dimensionarea bugetului pentru DNA (lumea uită că premierul interimar Gabriel Oprea a decis suplimentarea numărului de posturi din DNA cu 50 de procurori), trebuie să aloce fonduri pentru penitenciare. Ca atare, cum să decidă un cercetat penal dacă să se mărească sau nu bugetul instituţiei anticorupţie din România sau, eventual, să pregătească cu bani de la buget niște celule mai frumoase, că nu se știe niciodată? Ce interes ar mai avea cineva care este cercetat penal în curs să întărească, cum e firesc, instituţia care îl ia la întrebări? Cum va fi credibil alocând între, să spunem, educație și justiție dacă drept bonus este demonstrat și plagiator?
Pe plan extern, imaginaţi-vă o întâlnire a unui premier al României, indiferent de numele său, cu un premier al Olandei, ţară care s-a opus intrării României în Schengen din pricina problemelor din sistemul de justiţie. Cum ar putea acel premier al României să convingă, condamnat penal fiind (sau chiar în cercetare penală), că în România în politică corupţia nu-şi mai are locul, că sistemul este curăţat de politicieni corupţi, că România face paşi repezi pe drumul anticorupţiei şi că, atât de curată fiind ţara, merită să aibă dreptul de a procesa singură oameni şi mărfuri care să intre pe tot teritoriul Uniunii Europene, inclusiv pe teritoriul Olandei sau Germaniei?
Ultimul lucru ar fi de precizat, legat de cei care vor spune, cum au mai spus forumiști, inclusiv urmare a prezențelor mele TV: „Bine, Orășanule, dar despre casele lui Iohannis nu zici nimic?“. Aici, preşedintele a găsit o cale extraordinară de atac asupra soluției definitive şi irevocabile pronunțate deja prin instanță.
A se observa că nu a atacat TV, nu a avut cascade mediatice orchestrate de pe Facebook, nu a sunat un prieten cu o televiziune sau cu un trust TV să sară la gâtul lui Kövesi, nu a spus despre Soros sau Oculta Mondială, s-a mărginit în a spune că nu intervine în justiție, lucru vizibil de vreme ce are o sentință împotrivă. Rezultatul final-final îl vom afla pe 4 decembrie, tot de la instanță, însă în exercitarea propriilor atribuţiuni constituţionale preşedintele nu va numi un premier penal, la fel cum va trebui să aibă respect faţă de orice hotărâre a instanţelor din România, inclusiv cele care nu-i sunt favorabile personal (a se citi cele care dau decizii care „îl nemulțumesc“).
