Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Dar Iosif Sava, o bătea şi el?

Ruxandra Paul 07.08.2012 - 18:50

Partea I: Confiscarea tragediei Misterul vieţii şi al morţii inegalabilei Mihaela Ursuleasa înfiripă legenda sa, dar, în egală măsură, contribuie şi la acoperirea unor interese cât se ...

Share

Partea I: Confiscarea tragediei


Misterul vieţii şi al morţii inegalabilei Mihaela Ursuleasa înfiripă legenda sa, dar, în egală măsură, contribuie şi la acoperirea unor interese cât se poate de lumeşti, care nu au nimic în comun cu momentul de pioasă reculegere, dăunând adevărului la care marea pianistă are tot dreptul.

Guvernul Ponta, aflat în mare dificultate, s-a năpustit ca hoitarii, cu scopul evident de a confisca tragedia, folosind-o în interesul propriu al redresării politice.

Repatrierea trupului neînsufleţit nu poate avea sens, din moment ce artista a ales ca patrie Austria. Fiica Mihaelei Ursuleasa este de asemenea cetăţean austriac. Se cuvine ca mormântul să fie tot la Viena, pentru ca fiica Mihaelei să poată merge să-şi plângă mama, să-i ducă o floare şi să-i aprindă o lumânare ori de câte ori va simţi nevoia.

Între multele minciuni şi prostii pe care mass media din România le-a pus în circulaţie în ultimele zile, am găsit şi aberaţia că Mihaela Ursuleasa şi-ar fi pierdut cetăţenia română pentru că s-a căsătorit cu violoncelistul Rudolf Illavsky. În realitate, aşa cum rezultă clar din documentul publicat şi de revista „Cancan", Mihaela Illavsky a primit aprobare pentru renunţarea la cetăţenia română. Extrasul din „Monitorul oficial" dovedeşte că nu a pierdut cetăţenia română prin căsătorie, căci se numea Illavsky în momentul în care a înaintat cererea de renunţare. Această renunţare la cetăţenia română a fost alegerea Mihaelei Ursuleasa, alegere liberă, dovadă că şi după divorţ, când a revenit la numele Ursuleasa, ea a rămas cetăţean austriac.

Unde să o repatriem dacă patria ei este Austria?

Etnic, artista nu se prezenta ca fiind româncă. Cu mândrie afirma că tatăl ei a fost de etnie rromă, mama fiind „moldoveancă", nu „româncă". A fost sfidarea pe care ea, vieneza, ea, austriaca, ne-a aruncat-o românilor, ca răspuns la dispreţul faţă de ţigani şi de moldoveni. Dacă toată viaţa a fost o superbă ţigancă-moldoveancă-austriacă, avem noi dreptul să o obligăm să devină, după moarte, româncă?

Şi pe urmă, de ce să fie îngropată la Bucureşti, când s-a născut şi a trăit la Braşov? Numai pentru a fi bifată abuziv pe lista marilor împliniri culturale ale guvernului Ponta?

Nici din punct de vedere artistic nu s-a declarat un produs al şcolii româneşti de pian. Dimpotrivă. Singurul reper artistic valabil din România, rămâne tatăl său, care, la cinci ani, o iniţia în pianistică, descifrând partituri ca „Păpuşa bolnavă" a lui Ceaikovski. Din nefericire, tatăl a decedat pe când ea ajunsese „la vârsta adolescenţei", aşa încât Mihaela a încăput pe mâna unui „profesor foarte dur". La plecarea din România, Mihaela Ursuleasa era „numai degete", deci adevărata artă muzicală şi pianistică începe a-şi dezvălui şi pentru ea tainele de-abia după sosirea la Viena, la clasa profesorului Heinz Medjimorec din cadrul Conservatorului. Sechelele bătăilor şi relelor tratamente suportate la orele de pian din România o vor urmări mereu şi pianista le va evoca în mai toate interviurile, în antiteză cu lecţiile sensibile ale tatălui său, lăutar rrom.

Naţionalismul nostru exacerbat ne împiedică să o înţelegem pe Mihaela Ursuleasa, care, descătuşată, a optat cu exuberanţă spre orizonturi mai ample. În România, a fost obligată să fie „românca de care suntem mândri". În Austria, a înflorit nemţoaica mândră de rădăcinile ei ţigăneşti şi moldoveneşti.

Pe Constantin Brâncuşi să-l lăsăm la Paris. Pe Mihaela Ursuleasa să o lăsăm la Viena. Să le respectăm opţiunile, chiar dacă nu le înţelegem. Sau tocmai de aceea.


Partea a doua: Fiica risipitoare?


Vreţi câteva adevăruri incontestabile despre Mihaela Ursuleasa? Iată-le!

1. Când a plecat din România, Mihaela Ursuleasa era o mare stea a pianului.
Exista pe atunci un sistem foarte dur în pianistica românească, un tărâm interzis neiniţiaţilor, dar pasionant pentru cunoscători. Concurenţa era acerbă şi pentru elevi şi pentru profesori. Ce nebunie, ce ambiţii, câte speranţe!

Ei bine, Mihaela Ursuleasa era mai presus de toţi. La 10, 11, 12 ani, Mihaela Ursuleasa depăşise net sistemul, ieşise mult deasupra lui. Toată România se uita la ea ca la soare.

2. Miracolul Mihaela Ursuleasa era real, dar avea o explicaţie şi un nume: STELA DRĂGULIN. Nu intru în detaliile măiestriei profesorale în pianistică. Cine ar fi fost Nadia Comăneci fără soţii Karoly? Cine ar fi fost Mihaela Ursuleasa fără Stela Drăgulin? Răspunsul este acelaşi, la ambele întrebări. Şi într-un caz, şi în celălalt, se pare că metodele au fost cam dure.

3. IOSIF SAVA, unicul şi neuitatul Iosif Sava, a fost cel de al doilea pilon al piedestalului pe care trona Mihaela Ursuleasa. Iosif Sava a descoperit-o, a lansat-o, a susţinut-o, a avut deplină încredere în ea şi a girat cu numele său atât de respectat de intelectualitatea vremii ascensiunea fantastică a micuţei vedete. Prezenţa Mihaelei Ursuleasa în cadrul magnificelor „Serate musicale" crea între cei doi o complicitate artistică incredibilă. Să îl fi uitat Mihaela Ursuleasa pe Iosif Sava?

4. La plecarea din România, Mihaela Ursuleasa era o pianistă desăvârşită, în sensul că nu există partitură de pian pe care ea, la acea vârstă de 12 - 13 ani, să nu o fi putut aborda cu brio. Repertoriul ei la acea dată şi palmaresul ei internaţional stau oricând mărturie.

5. Claudio Abbado, celebrul dirijor, a fost o întâlnire discutabilă. I-a oferit bursa de studii la Viena, ceea ce a fost un fapt pozitiv în cariera pianistei. Dar, pe de altă parte, a schimbat ceva în destinul Mihaelei Ursuleasa, în sensul că s-a produs ruptura faţă de strategia Stelei Drăgulin. Arogant, Claudio Abbado i-ar fi spus Stelei Drăgulin că el nu exploatează copiii, formulă gata-făcută care a prins.

Strategia lui Claudio Abbado a coborât-o pe Mihaela Ursuleasa de pe înaltul şi incomodul piedestal de vedetă genială. A trimis-o la şcoala obişnuită, unde Mihaela avea să afle ce multe lucruri nu ştia ea. Dar nu i s-a mai precizat că ea ştia şi putea lucruri geniale, de care oamenii comuni habar nu au.

Claudio Abbado i-a făcut Mihaelei Ursuleasa ceva foarte discutabil. Păstrând comparaţia din exemplele precedente, ar fi fost ca şi cum Nadiei Comaneci i s-ar fi interzis să se prezinte la Olimpiada de la Montreal, unde ea a luat primul 10 din istoria gimnasticii mondiale. Mihaela Ursuleasa este o Nadia Comăneci care nu a ajuns la Montreal, împiedicată de binefăcătorul ei Claudio Abbado.

Natural, la şcoală cu toţi, Mihaelei îi era mult mai comod, viaţa era mai dulce. Asceza şi durităţile existenţei de supercampion dispăruseră. Mihaela descoperea pedagogi excelenţi, calmi, binevoitori. Nu a mai grăbit-o nimeni. Şi, desigur, a făcut şi o carieră frumoasă, pentru că... ce ştia ea din România îi uluia chiar şi pe cei de la Conservatorul din Viena.

6. Ce s-ar fi întâmplat dacă Mihaela Ursuleasa ar fi perseverat pe strategia Stelei Drăgulin?
Nu putem şti. În tot cazul, ar fi fost diferit. De pildă, acum, la tragedia petrecută, ar fi existat bani de înmormântare şi nu ar mai fi fost lansată cheta internaţională pentru fetiţa pianistei.

Bine intenţionat, poate, acest Claudio Abbado, dar reprezentant al unei alte epoci a pianului, când trebuia ca pianistul să treacă de 50 de ani pentru a spera la un concert cu orchestră. Stela Drăgulin avea o strategie adaptată epocii noastre, când Ursuleasa cânta la 7 ani Concertul pentru pian şi orchestră în Re major de Haydn şi când valul asiatic de pianişti extrem de tineri, toţi ultradotaţi, pune o presiune extraordinară pe piaţa muzicii simfonice.

Acum... acum este prea târziu pentru tot!

Partea a treia: De ce România?

Primele două părţi se contrazic una pe cealaltă. Ca în viaţă!

De ce România? De ce va reveni aici Mihaela Ursuleasa pentru eternitate?

Poate pentru că noi am iubit-o mai mult decât austriecii. Poate pentru că noi am aşteptat-o mai mult. Poate pentru că noi am avut mai mare nevoie de ea. Poate pentru că pământul acesta o va primi, o va adăposti şi o va odihni mai bine.

Să-ţi fie somnul lin, Prinţesă!

Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...