Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cum se va sfârşi Revoluţia Arabă?

Alina Mungiu-Pippidi 31.08.2011 - 20:23

Revoluţiile par a fi de două feluri: cele care au fost furate deja şi cele care vor fi furate de acum înainte. Să nu fi trăit prin Revoluţia română, unde gongul a fost bătut de Radu Portocală înaintea tuturor ...

Share

Revoluţiile par a fi de două feluri: cele care au fost furate deja şi cele care vor fi furate de acum înainte. Să nu fi trăit prin Revoluţia română, unde gongul a fost bătut de Radu Portocală înaintea tuturor în cartea sa „Autopsia unei lovituri de stat", şi tot asta ar spune oricine a învăţat la şcoală despre revoluţiile franceză sau rusă.

Presimţirea acestui lucru însoţeşte astăzi mişcările revoluţionare din ţările arabe, unde unii se străduiesc să obţină ceea ce alţii au pierdut deja. Iar experienţa noastră, din toate, e cunoscută ca exemplu de furt calificat şi alimentează neliniştile: avem destule legături cu ţările astea ca toată lumea să ştie cum s-a terminat la noi şi degeaba încerc eu să spun că s-a terminat cu final favorabil - România în UE - că nici un arab nu am observat să ne invidieze. De la şoferi de taxi la autori de noi Constituţii, toată lumea întreabă: „Şi azi cum e? Nu toţi cei care profitau în fostul regim profită şi acum, nu tot ei au spoliat economia şi au capturat statul?". E greu să spui altceva, mai ales când singura noastră experienţă pozitivă - alegeri libere şi corecte - este sub ameninţare zilele astea, când de la data alegerilor la reprezentativitatea lor totul e repus în discuţie şi nimic nu e previzibil.

Calc printre ruine, cabluri smulse din perete şi planşeuri de beton deplasate în ce a fost vila doamnei Ben Ali, soţia dictatorului tunisian, pe care populaţia a desfăcut-o cu mâinile goale, ca şi vilele lui Ceauşescu sau Gaddafi. Şoferul meu, împrumutat de la Al-Jazeera, biroul din Tunis, îmi explică de ce reşedinţa asta a fost mai distrusă decât altele: fusese construită fără autorizaţie în acest loc strategic, cu vedere asupra Cartaginei romane, iar autorizaţia nu se putea da deoarece Cartagina este sit UNESCO. Deasupra vilei dnei Ben Ali, sau ce a mai rămas din ea, este cea atribuită lui Hadrian. Paznicul aruncă o găleată de apă peste mozaicurile de pe terasă ca să le văd eu mai bine şi peşti strălucitori sclipesc în soare. Romanii au distrus integral tot ce mai rămăsese din Cartagina şi au ridicat alta nouă, îmi spune el în timp ce îmi oferă pe un euro bucăţi de piatră arsă punică, din cele rase de romani, că nu se poate ridica o civilizaţie decât dacă precedenta e eradicată integral. O gravură din secolul al XVI-lea, reprodusă în Catedrala Neamului francez, construcţie ridicată de colonialişti ca să adăpostească mormântul  cruciatului Ludovic cel Sfânt, arată trupele lui Carol Quintul luptând cu berberii sub ruinele Cartaginei romane, pe vremea când arcurile lui August erau încă în picioare, două etaje de portice precum scena unui teatru. Al războiului civilizaţiilor, desigur, asta era piesa. Dar azi?

Căderea lui Gaddafi e primită cu aclamaţii în Tunisia, unde sute de mii de refugiaţi aglomerau lagărele de refugiaţi de la frontieră, creând o criză umanitară. Cea mai alfabetizată şi seculară dintre toate ţările noului val de democratizare, Tunisia se temea de prelungirea conflictului din Libia, loc de muncă pentru mulţi tunisieni, şi critica Occidentul că nu luptă mai hotărât cu Gaddafi. Altfel, reticenţa faţă de noi, europenii, rămâne mare: dintre toţi arabii cu care am vorbit în ultimele luni, numai cei din opoziţia libiană ne privesc net ca pe nişte aliaţi, ceilalţi se tem că o să le furăm revoluţia. Cineva le-o va fura, asta e sigur, dar nu noi. E un sfârşit aproape inevitabil, pentru că acţiunea colectivă în ţări de-abia eliberate de sub tirani e aşa de dificilă. Uitaţi‑vă la noi, douăzeci de ani după, grupuri de interese am reuşit să creăm, dar societate civilă - mai greu. Se agregă clanuri, bande şi găşti orientate spre profit personal în detrimentul altora, şi nu asociaţii bazate pe principii. Orice reţele preexistente au avantaj din pornire şi pe ele vor creşte grupările mari de interese. În general, asta înseamnă că armata şi serviciile secrete, intacte în Egipt sau Tunisia, se vor orienta ca să le reprezinte cineva interesele, islamiştii vor fi uniţi, că ei au fost opoziţia interzisă, iar seculariştii divizaţi, că ei au fost opoziţia permisă şi, ca orice democraţi, sunt sparţi în zeci de curente şi partide.

Noua Constituţie va prevedea că statul tunisian este islamic. Ce înseamnă asta şi cât de departe se va merge? La ce e bună o revoluţie contra unui dictator corupt dacă libertatea e de la început limitată în acest fel? Nimeni nu ştie cum va arăta Adunarea Constituantă, dar sondajele arată că islamiştii vor ieşi primii în alegeri - speranţa e că nu vor avea majoritate absolută. „Eram gata să votez cu ei, că sunt singurii necorupţi, dar m-am răzgândit", îmi spune studentul în ştiinţe politice întors de la Sciences Po de la Paris pentru a lua parte la democratizare.

„Acum încerc să conving lumea să nu îi voteze, pentru că au spus că femeile fără voal nu vor mai avea dreptul să umble pe stradă nici dacă sunt străine, iar asta ar fi sfârşitul turismului, care e industria noastră principală." La Paris, Mahmud milita pentru permiterea voalului, interzis de autorităţile franceze, aici face invers. Islamiştii au auzit şi ei de acest recul şi au început să-şi modereze declaraţiile, să se afişeze cu politicieni importaţi din Turcia, să fluture modelul AKP de islamism moderat. „Tunisia va urma modelul turc", îmi spune profesorul de drept constituţional care lucrează la proiect. Dar e sigur că modelul turc e însă altceva decât un model în mişcare, care s-a schimbat şi se va mai schimba mult în anii care vin? „O să-i izolăm pe islamişti, degeaba vor ieşi ei primii, că nu vor avea majoritatea", îmi spune una dintre activistele pentru un partid democratic.

Dar e sigur că vrea cineva să fie la guvernare acum, pentru durata scurtă a Constituantei, când situaţia care l-a dus la pieire pe Ben Ali - creşterea preţului la orez şi grâu peste capacitatea statului de a-l subvenţiona - este încă prezentă? Asta a fost o revoluţie a foamei, mai mult decât în Egipt sau Libia, unde şi alte motivaţii au scos oamenii în stradă. Distanţa dintre elita asta francofonă, mai mare şi mai articulată decât ce avem în România, un front masiv de oameni cu educaţie în Franţa, mai ales avocaţi, ingineri şi oameni de afaceri, şi populaţia largă, de care nu s-a prins franceza învăţată la şcoală şi care vorbeşte doar araba, mi se pare enormă. O vezi şi alături, în Maroc, unde, universităţile de stat fiind doar în franceză, numai elitele se perpetuează prin sistemul de educaţie superioară, lăsând în urmă mase semialfabetizate, care aşteaptă ca orice guvern să subvenţioneze alimentele. Va veni ziua când aceste elite postcoloniale vor fi măturate de valul revoluţionar? Dacă asta se va întâmpla, Nordul Africii, pe care Banca Mondială îl include în categoria Orient Mijlociu, nu Africa, „se va prăbuşi unde e azi Africa Subsahariană", îmi spune Imane, studenta mea din Maroc. Imane vine dintr-o familie care e cu regimul actual: mama ei e rector la cea mai importantă universitate de stat, o poziţie de neconceput pentru o femeie dacă cea mai mică islamizare ar avea loc. Regii şi dictatorii au încercat să deturneze spre folosul lor noua ideologie naţionalist-arabă şi islamistă. Dar poporul îi simte că nu sunt ei cei adevăraţi. Marea moschee Hassan al II-lea din Casablanca e doar pentru turişti.

Cea construită de Ben Ali e goală şi zăvorâtă, iar zvonurile spun că terenul era prost şi, deşi nu a fost în folosinţă decât câteva zile, au apărut fisuri la structura de rezistenţă. A costat enorm, iar acum stă goală şi strălucitoare pe dealul ei, unde nu urcă nimeni.

Speranţa şi teama sunt cele două fundaţii ale renaşterii arabe. „Dacă va cădea regimul din Siria, va redeveni Libanul Elveţia Orientului, cum a fost?", se întreabă Sami, un profesor de sociologie care s-a întors de la New York să predea la Universitatea Americană din Beirut. Deocamdată şi-a lăsat familia în Greenwich Village şi face naveta, o navetă lungă, peste o Mediterană şi un ocean. „Dacă nu reuşim noi, care avem cele mai mici conflicte şi cel mai mare procent de oameni educaţi, nu va reuşi nimeni", spun tunisienii. Aşa e. Numai că structurile de spoliere nu au plecat nicăieri, deşi o nouă comisie anticorupţie a chemat deja zeci de oameni din clanul Ben Ali şi apropiaţii săi la anchetă, iar dictatorul şi soţia au fost prompt şi în lipsă condamnaţi. Aparatul de stat e însă neatins - şi e un aparat de spoliere. Aşteaptă să câştige cineva alegerile ca să o ia de la capăt sub un nou patron.

Mă uit cu Imane la imaginile unor demonstraţii contra regelui Marocului pe CNN. Demonstraţia e organizată de islamişti, care au pus în faţă o fată cu voal, o nouă eroină a acestei ciudate revoluţii pentru mai puţină libertate. Ne uităm la un monitor suspendat, pe unul dintre marile aeroporturi de tranzit din Golf, unde soarele tocmai se ridică deasupra deşertului după o noapte arabă neagră, cu peste 40 de grade temperatură. Imane îşi va întrerupe studiile un an pentru a lucra la democratizarea Egiptului, parte din marele val de consultanţi în modernizare care au fost debarcaţi de Occident, de la firme şi guverne la şcoli şi universităţi. Ca să mă liniştesc pe mine mai mult decât pe ea, care priveşte cu bravură aventura pe cale să înceapă, spun, cu gândul la Conrad, Jack London şi autorii maritimi ai copilăriei mele: În fond, se spune că cel mai sigur loc este chiar în centrul furtunii. Imane îşi leagă rucsacul în jurul centurii. Hm, zice ea, acelea nu erau furtuni de nisip...   

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin

Citește totul despre:

Comentarii

loading...