Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cum decriptăm mesajul loviturii de stat din Turcia?

Marius Ghilezan Actualizat: 18.07.2016 - 12:21
Marius Ghilezan

La sfârşitul săptămânii, toată planeta era cu ochii pe lovitura de stat din Turcia. În istoria recentă, e prima acţiune nereuşită a armatei.

Share

La sfârşitul săptămânii, toată planeta era cu ochii pe lovitura de stat din Turcia. În istoria recentă, e prima acţiune nereuşită a armatei.

Mulţi se întreabă cine a organizat rebeliunea. De ce puciştii nu au transmis mesaje politice? Cum de „dictatorul“ nu a fost anihilat? De ce a apărut în mass-media diversiunea cererii de azil a lui Erdoğan în Occident?

În loc să fugă, preşedintele Turciei se întoarce în capitală. Prim-ministrul cere extrădarea imamului Gülen din SUA. Se-cretarul de stat spune că cererea va fi analizată şi cere probe ale implicării sale.

Lovitura de stat eşuată va întări şi va relegitima regimul Erdoğan, într-o Turcie puternic divizată: pe de o parte, adepții statului modern laic, pro-occidental, fondat de Mustafa Kemal Atatürk, având în armată un protector istoric, iar pe de altă parte susținătorii lui Recep Tayyip Erdoğan, adeptul statului autoritar, islamist, nostalgic al Imperiului Otoman, fostă Semilună, spaima Europei. Cine va triumfa, Atatürk sau Erdoğan? Statul laic turc sau tentația unui stat autoritar, reîntors la fundamentele islamice?

Erdoğan şi-a chemat sus-ţinătorii partidului în stradă. Morţi şi răniţi. 2.700 de judecători - demişi. Se cere reintroducerea pedepsei cu moartea. Mii de arestaţi din rândul complotiştilor în câteva ore. Cum de a reuşit preşedintele aşa de rapid să răstoarne situaţia în favoarea lui?

Ceva seamănă cu lovitura de stat din Decembrie 1989 din România, când „emanatul“, aflat sub reflectoarele unicei televiziuni, cerea rezistenţă în stradă contra teroriştilor, terorişti despre care nu s-a
aflat nici azi.

Scenarita a convulsionat lumea. Turcia este stat membru NATO din 1952. Cum de a tolerat Alianţa Nord Atlantică cinci lovituri de stat militare?

Lovitura de stat eşuată trebuie judecată în ansamblu. Nu toate statele NATO sunt la fel. Modelul occidental de democraţie nu se poate calibra pe statele orientale. Aici trebuie căutată esenţa acţiunii. Erdoğan doreşte un stat islamic puternic. Nu degeaba i se zice Sultanul. Kemalismul, acea „religie politică“, marca Atatürk, cu secularismul reformator, care a sedus Europa secolului trecut, are un discipol în imamul Gülen (un fel de Soros al Turciei), aflat în exil.

Erdoganismul este o formă de organizare autoritară a statului. De ce marile state ale lumii au sărit să salute victoria lui Erdoğan  contra rebelilor militari?

Numai analiştii din solda lui Victor Ponta pot afirma că Turcia este un model de dezvoltare economică a Orientului. Creşterile raportate în PIB, modernizările infrastructurii, mărirea exportului sunt indicatori de clasă primară, fără o corelaţie a costurilor muncii şi a calităţii vieţii. Lira turcească e din ce în ce mai scumpă. Marii cumpărători de altădată din Laleli sunt o amintire. Turcia are 30 de milioane de turişti anual. All-inclusiv-ul pare ief-tin pentru europeni, dar scump pentru spiritul negustoresc ancestral al turcilor.

Ce câştigă Europa din lovitura de stat eşuată?

Judecând în termenii plăcuţi neamului de negustori, Europa nu beneficiază de nimic. Doar pierde din legitimitate, prin asocierea terapeutică a regi-mului de forţă cu autoritatea şi forţa NATO. Erdoğan e şi prieten al lui Putin, şi adversar al kemalismului.

Turcia este un azil pentru patru milioane de refugiaţi sirieni. Regimul autocratic este acuzat că achiziţionează ţiţei de la statul ISIS şi taie curentul de la baza militară americană din Incirlik. Cum îşi permit aliaţii Americii?

Reacţia puterilor lumii poate fi asemuită cu aducerea unei cisterne de oxigen la un incendiu, în loc de apă. În diplomaţie nu se loveşte cu iataganul. O fi având Turcia suficienţi eunuci, dar cancelariile statelor membre NATO nu sunt interesate de dansurile de dervişi, ci de mutări în mai mulţi paşi.

Din nefericire, Erdoğan ştie să exploateze difuncţionalităţile excesului de democraţie.

Nu-i pasă că pierde anul acesta jumătate din numărul prognozat de 30 de milioane de turişti străini. El îşi consolidează puterea şi cel mai grav lucru este că delegitimează forţa simbolică a armatei. Aici cred că e esenţa acţiunii din weekend.

Occidentului i s-a servit o trilogie balcanică. Fireşte, nu în varianta Olivia Menning. În prima parte s-a fluturat pericolul destatalizării, în a doua, eroismul „întorsului din vacanţă“, iar în a treia, duritatea regimului despotic. Practic, regimul Erdoğan s-a jucat cu tensiunea planetei. Dacă Gülen avea sprijinul american, azi Erdoğan era amintire.

Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat în Turcia, nu e destul să fii trăit revoluţia română din 1989. Trebuie să înţelegem democraţia orientală şi interpretarea canoa-nelor occidentale de către neamurile de negustori. Paradigma câştigului e aplicabilă mai bine ca oricând.

În ţara lui Erdoğan, corupţia e la plus infinit. Cei mai mulți dintre turci nici nu-şi doresc o luptă antisistem.

Doar elita intelectuală, şcolită în Occident, râvneşte la altceva.

Sistemul de putere în Turcia este organizat pe caste domnitoare. Familiile înstărite fac legea. Ca orice bogaţi, merg cu puterea. Cine a pierdut din confuzia de la sfârşitul săptămânii trecute? Doar pu-terile occidentale care, în numele democraţiei participative, îl cauţionează pe Erdoğan.

Din vinerea fierbinte de iulie a Bosforului telegenic a câştigat regimul de autoritate. Preşedintele şi-a arestat toţi opozanţii care contau în lupta pentru putere. La ei nu e ca în democraţiile consolidate. Nu partidele contează, ci castele domnitoare.

Democraţia parlamentară de tip Westminster, cu separarea puterilor şi pluralism politic, diplomaţia de cabaret Voltaire sunt autisme moderne. Cancelariile occidentale se fac că nu pricep că afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul.

Din istoria strategiilor militare se ştie că întotdeauna pentru un deziderat de putere moartea câtorva sute de soldaţi reprezintă panoplia de victime colaterale.

Cei care au urmărit filmul “Jocul codurilor“ au putut înţelege de ce, deşi Alan Turing decripta mesajele secrete ale lui Hitler, Churchill nu acţiona decât la un apel din şapte.

Erdoğan va merge mai departe. Costurile luptei vor fi suportate de imbecilii săi fanatizaţi, strigând: „Allah Akbar“ şi puterile occidentale care nu se trezesc din birocratismul şi mahmureala exportului de civilizaţie.   

Numai analiştii din solda lui Victor Ponta pot afirma că Turcia este un model de dezvoltare economică a Orientului. Creşterile raportate în PIB, modernizările infrastructurii, mărirea exportului sunt indicatori de clasă primară, fără o corelaţie a costurilor muncii şi a calităţii vieţii. Lira turcească e din ce în ce mai scumpă.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...