Cu cine construim capitalismul

Alina Mungiu-Pippidi 20.10.2010 - 18:59

Ultimul raport al Competitivităţii Globale plasează România lângă Zimbabwe la capitolul „capacitate de a atrage şi păstra talentele". La capitolul favoritism guvernamental al firmelor, sau la risipa de fonduri publice ...

Share

Ultimul raport al Competitivităţii Globale plasează România lângă Zimbabwe la capitolul „capacitate de a atrage şi păstra talentele". La capitolul favoritism guvernamental al firmelor, sau la risipa de fonduri publice datorită clientelismului, stăm mai rău decât Kîrgîzstanul. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ne somează să dăm, în sfârşit, proprietarilor compensaţiile pe care le-am promis când am hotărât că nu le dăm proprietăţile înapoi. La ce va servi acest avertisment nu se ştie. Precedentele decizii ale Curţii au împins spre restituţie în natură, dar Legea Voiculescu a fost trecută pe faţă contra lor, deşi deciziile CEDO sunt obligatorii pentru statul român. Din iunie s-a pus un anunţ pe site-ul Agenţiei Naţionale pentru Proprietate că nu sunt bani şi se suspendă orice plată până la jumătatea anului viitor. Cum merg activele vedem. Care a fost costul pentru economia românească al instabilităţii proprietăţii rurale şi urbane în ultimii 20 de ani e incalculabil, dar a fost enorm. Şi încă nu l-am plătit pe tot. O parte importantă din diferenţa de performanţă dintre Polonia şi noi e aici.

După douăzeci de ani, capitalismul nostru nu a reuşit să aşeze temeinic nici una dintre temeliile sale fundamentale. Competiţia e încă viciată de actori privilegiaţi. Proprietatea nu e încă sigură. Cât despre lege, o mare parte din deciziile CEDO privesc neimplementarea unor hotărâri judecătoreşti finale, testul unui stat de drept, şi nu e vina magistraţilor de data asta. La toate aceste capitole, din indicatorii parţiali pe care îi urmăresc eu, noi am făcut progrese - cu alte cuvinte, a fost şi mai rău acum zece ani -, dar nu suficient. Nu suficient, şi nu există destulă forţă în societate pentru a canaliza un efort mai mare în direcţia asta. În zilele din urmă, investitorii străini exasperaţi s-au apucat să ne facă planul de guvernare, o acţiune fără precedent. Exasperarea publică e aşa de mare, că lumea ar fi fericită să fim conduşi din afară; dacă ar face CEDO un cartel cu investitorii străini şi Comisia de la Bruxelles, românii i-ar vota pe loc. Şi nici eu nu prea văd cine ar putea altfel opera tăierile necesare în sectorul public cu obiectivitatea şi priceperea care se impun. Din păcate nu avem un ocupant străin, precum Kosovo, unde cinci miniştri au fost umflaţi pentru corupţie de forţa de poliţie internaţională anul trecut, sau ca Germania de Est, unde, la reunificare, au fost daţi afară până şi istoricii de la Universitatea Humboldt în totalitate: pentru că nu au spus tot adevărul în timpul regimului comunist. Nu a stat nimeni să se uite la explicaţiile lor că, de fapt, făceau rezistenţă culturală. S-ar fi putut face ingineri sau medici dacă nu voiau să mintă.

Introducerea pieţei libere nu aduce de la sine o organizare socială de tip modern, adică o guvernare imparţială, un stat de drept, un sector public guvernat de o abordare impersonală, şi nu de cumetrii etc. Mare eroare am făcut să credem că din prima emană a doua, că e destul să liberalizezi preţuri şi să privatizezi întreprinderi. Desigur, ştim că ţările cele mai dezvoltate din lume au şi una, şi alta, dar a presupune că prima este cauza suficientă a celeilalte e o greşeală. Anglia, patria ideologiei capitaliste, a trebuit să taie capul unui monarh ca să-i înveţe pe urmaşi că statul nu are dreptul să rechiziţioneze după bunul plac ca să-şi plătească regele datoriile. Mai nou, unii istorici argumentează că Adam Smith nu descria un sistem care exista deja în Anglia secolului al XVIII-lea, piaţa liberă, ci pleda pentru a limita parţialitatea statului în favoarea unor actori economici, care era regula, nu excepţia. A trebuit un enorm scandal, cu totul similar celor de azi, cel al Companiei Indiilor, la care statul a trebuit să plătească din bugetul public pierderile unor actori privaţi (jumătate din parlamentari erau acţionari) atunci când această companie s-a dezumflat la bursă, ca să se schimbe ceva. Comercianţi şi oameni politici au luptat decenii ca să impună norma în care statul e neutru şi nu favorizează nici un interes economic privat, iar de la acceptarea formală a normei la generalizarea ei practică au mai trecut cel puţin o sută de ani.

Democraţia nu elimină de la sine captura statului de către interese private. Monopolul e înlocuit de o competiţie între grupuri: cine câştigă spoliază statul şi guvernează generând rente (posibilităţi de câştig privat cu riscuri acoperite de stat) către clienţii săi. Acesta e modelul pe care eu îl numesc clientelism concurenţial, iar dl Iliescu capitalism de cumetrie, un regim nemodern, în care distribuţia bunurilor publice nu e impersonală şi egală, ci particulară şi personală. Spune-mi cine eşti ca să-ţi spun cu ce te alegi. Şi e un regim stabil, nu de tranziţie, care atinge un anumit echilibru greu de clintit. Sunt ţări prin America Latină care sunt de zeci de ani incapabile să iasă din situaţia asta şi să facă pasul spre un regim modern, în care distribuţia are loc pe baza universalismului etic, toată lumea are şanse egale de a căpăta ceva la merit egal şi aşa mai departe. Exemplele istorice nu sunt tocmai încurajatoare. Într-o carte recentă (2009), laureatul Premiului Nobel Douglass North argumentează, împreună cu colaboratorii săi, că starea naturală o reprezintă tratamentul discreţionar şi o ordine socială închisă, şi nu acest tip de capitalism occidental bazat pe universalism etic şi competiţie egală, care e doar o excepţie istorică, generată de mentalitatea calvinistă. Piaţa a existat întotdeauna - am avut şi piaţă de sclavi. Dar capitalismul nu este, din păcate, o cale de a face ordine în lume în mod natural şi de a crea o relaţie modernă între un stat şi societatea sa. El e, dimpotrivă, rezultatul unei asemenea relaţii. El nu construieşte, cât trebuie construit. Dar de către cine?

Intrarea României în Uniunea Europeană a fost tot timpul concepută de oameni ca mine ca o formă de ocupaţie străină, deşi, desigur, nu am spus asta în fiecare zi şi la fiecare oră. Nu era nici o şansă să modernizăm România în afara unor constrângeri externe importante şi de asta, când îi auzi pe alde Baconschi că vor ca România să nu se mai poarte ca o ţară candidată, ci ca una cu drepturi egale, nu pot decât să mă îndoiesc de sinceritatea lor de reformatori ai statului. E mai important să ţinem moţul sus sau să ducem proiectul la capăt? Una cu alta nu merge. Dacă nu ar fi ameninţarea că nu intrăm în Schengen, ultima constrângere europeană rămasă, ANI murea la vârsta fragedă de un an, iar pe rromii nemilos expulzaţi de francezi cred că îi trimiteam înapoi de la graniţă. La marele eveniment european de nivel înalt despre problema rromilor de săptămâna trecută erau mai mulţi străini decât români, Europa era reprezentată de un comisar, iar puterea noastră a trimis un ungur, minorităţile cu minorităţile, în rest subiectul nu interesează pe nimeni. Deşi, vorba aceea, o să fim o mare naţiune nu când o să avem o catedrală mare, ci când nu-i vom mai expedia în masă pe cerşetorii noştri să paraziteze sistemele sociale ale altor ţări. Faptul rămâne că şi puţinul pe care îl facem nu l-am face dacă nu ar fi europenii să ne împingă.

Şi atât nu e suficient. Fără o cerere internă mai mare a unor alte reguli ale jocului, fără un angajament şi o participare reală a unor zone mult mai largi din societate decât câteva ONG-uri şi câţiva ziarişti, de exemplu din zona de afaceri, lucrurile nu se vor schimba. Dacă nici un partid politic nu pare să aibă mare potenţial în a rezolva situaţia, ţinân-du-se de congrese şi lansări care mai de care mai inutile, este şi pentru că presiunile pe aceste partide, la nivel naţional şi la nivel local, sunt atât de modeste.