Din ce în ce mai mulţi reputaţi analişti politici par să concluzioneze că liderul PNL şi-a adjudecat fără drept de apel titlul de pericolul public numărul 1 pentru tânăra democraţie românească. În faţa pleiadei de argumente existente în acest sens, concluzia este nu doar logică, ci şi greu de combătut. După o vară fierbinte în care interimarul nu a contenit, printre altele, să incite cetăţenii la desfiderea Curţii Constituţionale şi DNA, decembrie electoral îl prinde pe Crin Antonescu prea obosit pentru a mai mima un minim efort în cadrul campaniei, preferând din start varianta victoriei electorale căzute în gura domniei sale precum proverbiala pară mălăiaţă.
A mai găsit, desigur, şi puterea să-şi ticsească partidul cu cele mai stupefiante personaje ale tranziţiei româneşti sau să răcnească la orice liberal cu suficientă verticalitate pentru a critica eraticul său comportament. Singura sa poziţie ideologică mai coerentă este naţionalismul acerb, mesajul de bază fiind invariabil acelaşi: Pe tarlaua mea fac ce vreau! Comparativ cu Antonescu, până şi Ceauşescu ţinea la legături mai bune cu demnitarii străini şi ambasadorii acreditaţi la Bucureşti. Xenofobia liderului liberal nu este nici măcar dublată de vreo afecţiune notabilă pentru „poporul” cu care tot umblă în gură, la recenta lansare a programului de guvernare USL Antonescu ţinând să înştiinţeze nonşalant naţiunea că „împreunează genii şi analfabeţi, oameni de caracter şi prostituaţi perpetui”.
S-ar putea ca în cele din urmă retorica şi acţiunile sale incontinente să servească, involuntar, însă tocmai cauzei fragilei democraţii a ţării. Discursul său strident antioccidental şi antieuropean, vituperările constante împotriva unor lideri europeni sau oficiali de prim rang ai Comisiei Europene i-au determinat pe aceştia să ignore pentru moment criza datoriilor şi să monitorizeze România la sânge – nicidecum să o abandoneze, aşa cum va fi sperat liderul liberal. De-a lungul vremii, UE şi SUA au fost departe de a fi în permanenţă aliaţi extrem de apropiaţi, dar în această vară au strâns imediat rândurile pentru a preveni alunecarea României într-o sinistră zonă gri. Mai rapid decât partenerii occidentali au reacţionat însă o serie de instituţii şi agenţii publice interne, care au sărit întru salvgardarea statului de drept cu mult înainte de a şti cât de ferm va fi până la urmă angajamentul Occidentului în vederea susţinerii acestuia.
Ameninţările şi vituperările lui Antonescu au avut, aparent, un impact pozitiv şi asupra principalului său aliat Victor Ponta, declaraţiile iresponsabile ale liderului PNL obligându-l pe socialist să-şi revizuiască într-o oarecare măsură propria atitudine, iniţial aproape la fel de beligerantă. Între timp, premierul a ajuns să declare suav cotidianului conservator francez „Le Figaro” că, deşi nu poate fi vorba de o „poveste de dragoste” între ei, „ultimele luni arată că este posibila coabitarea cu Băsescu (…) Testul din vară ne-a schimbat pe amândoi, pentru că am pierdut şi unul şi celalalt”. Ce noroc pe Ponta că nu este membru PNL, altfel risca să fie zburat pe loc de Antonescu pentru asemenea declaraţii pacifiste – atât din partid, cât şi din fruntea guvernului.
Victor Ponta este suficient de isteţ pentru a realiza că în materie de discurs extremist nu-i poate face faţă lui Antonescu. Puseele retorice ale partenerului său de coaliţie îi oferă acum neaşteptata şansă de a se rebrandui în politician mai responsabil şi de substanţă decât perpetuu exaltatul liberal. Refuzul de a îi mai cânta lui Antonescu în strună cu privire la anihilarea lui Băsescu poate conduce, mai devreme sau mai târziu, chiar la o reevaluare a sa în principalele cancelarii occidentale. Dacă va şti să-şi joace bine cărţile, puterile euro-atlantice i-ar putea trece cu vederea impostura academică în condiţiile în care s-ar demonstra cu adevărat dispus să diminueze influenţa corupţilor neaoşi asupra procesului de legiferare, alocării contractelor de achiziţii publice etc.
Mai mult, Ponta are şansa să definească un nou set de deziderate ale USL – mult mai pragmatice, dedicate unei guvernări cumpătate precum şi soluţionării problemelor rămase nerezolvate sau chiar create de fosta coaliţie de guvernare. Cu cât va pune accentul mai mult pe chestiuni practice şi mai puţin pe vendete şi scandaluri politice, cu atât va creşte izolarea lui Antonescu. La ora actuală, pare doar o chestiune de timp până când pragmaticii celor două partide de anvergură ale coaliţiei vor reuşi să încline balanţa puterii în favoarea lor.
Numeroşi români se declară atât deprimaţi la văzul unui partid istoric ajuns să pactizeze cu moştenitorii comuniştilor antedecembrişti, cât şi şocaţi la auzul puzderiei de mesaje extremiste lansate taman din tabăra liberală. Viitorul USL depinde de-acum în mare măsură de rezultatul bătăliei purtate pentru esenţa PNL. Dacă partidul continuă să se complacă în postura de anexă a unor forţe plutocratice şi a marionetei acestora, Crin Antonescu, atunci îşi semnează condamnarea la moarte. Pentru România în schimb a fost certamente de bun augur că Antonescu s-a demonstrat un lider atât de inept şi extremist. Interimarului de o vară îi rămâne o ultimă consolare: Cu puţin noroc, cărţile de istorie îl vor menţiona, eventual, drept antieroul anului 2012, al cărui decădere galopantă a salvat ţara de la un destin cu adevărat tragic.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
