Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cloaca maximă

Ovidiu Pecican 12.08.2012 - 20:36

Cum era de aşteptat, incapacitatea clasei politice româneşti de a se reforma la nivelul substanţei şi modului său de a-şi concepe rolul în societate a adus-o pe aceasta într-o situaţie de criză acută. ...

Share

Cum era de aşteptat, incapacitatea clasei politice româneşti de a se reforma la nivelul substanţei şi modului său de a-şi concepe rolul în societate a adus-o pe aceasta într-o situaţie de criză acută.

În timp ce societatea civilă a părăsit tot mai mult defetismul şi dezinteresul dezabuzat faţă de scena publică, angajându-se în dezbateri, participare electorală şi chiar multiple iniţiative de protest caracteristice „puterii celor fără putere" (demonstraţii stradale, greve, inclusiv greve ale foamei), funcţionarea establishment-ului politic şi-a vădit progresiv şi accelerat tot mai mult carenţele. Acest ultim fenomen a fost şi rezultatul unei alte tendinţe manifeste: aceea a integrării progresive a României în structurile comunitare multiple ale Europei.

De la sancţionarea abuzurilor şi a procedurilor incorecte în materie de programe şi fonduri europene la evidenţierea incapacităţii administrative şi a celei referitoare la atragerea fondurilor europene în ţară, s-a ajuns în scurt timp la avertizări cu privire la absenţa euroconformităţii procedurilor politice, la evidenţierea carenţelor instituţionale româneşti, la abuzurile personajelor politice de mare vizibilitate şi la punctarea contrazicerilor flagrante în materie de legislaţie şi de aplicare a legilor curente. Toate acestea privesc funcţionarea întregului sistem politic românesc, nu doar a unui partid ori a unei coaliţii de partide oarecare, şi, deşi reprezintă concluzii referitoare la ultimele două decenii de politică de la noi, au în vedere mai ales precipitarea anumitor comportamente şi reacţii din ultimii ani şi, mai ales, din ultimele luni.

Prins între două presiuni importante, cea străină, greu de neglijat, şi cea internă, de „jos", sistemul politic românesc a intrat într-o criză acută, evidenţiind slăbiciunile care îl caracterizează, atât la nivel sistemic, cât şi la nivelul actorilor, fie ei instituţii sau personalităţi.

Cea mai mare vulnerabilitate - cea care creează şi o lipsă acută de legitimitate - a tuturor factorilor politici este natura raporturilor dintre cetăţean şi reprezentantul lui politic. Nu doar că nu toţi decidenţii politici sunt aleşi - direct sau indirect -, unii fiind numiţi pe criterii netransparente, ba chiar vizibil partizane, dar până şi cei aleşi vădesc o fidelitate şi o reactivitate mai mari în raport cu propriul lider şi propriul partid decât faţă de programul în numele căruia au fost validaţi de către alegători.

Acest fapt duce la o ruptură instantanee între populaţie şi aleşi, autonomizând nefericit sfera politicului, făcând din România politică singura Românie reprezentată şi reprezentativă, împingând restul societăţii, majoritar, într-un plan colateral de interes şi transformând establishment-ul politic într-un mediu autoconservant, restrictiv ca o castă, polarizat nu în virtutea unor principii şi programe, ci a unor fidelităţi şi a unor mize de grup, precum în mediile mafiote sau de clan de pe mapamond. În virtutea acestui fapt, nimeni nu urmăreşte interesul public, al întregii societăţi, pentru realizarea şi menţinerea în centrul atenţiei căruia au fost, în principiu, create instituţiile statului democrat şi se aplică principiul separării puterilor şi al balansului între puteri.

Practic, ultimii ani au evidenţiat că nici o clipă clasa politică din România nu a încercat cu adevărat şi decisiv, în România postcomunistă, să abandoneze viziunea şi practicile nondemocratice, încercând mai degrabă să acapareze puterile în stat, să le populeze cu propriii fideli, într-o versiune combativă la adresa concurenţilor împinsă dincolo de regulile jocului democrat. Iniţial, anterior intrării în NATO şi UE, legea care guverna relaţiile din mediile politice era nontransparenţa (omertà, tăcerea complice). O dată cu intrarea în cluburile selecte ale Occidentului şi cu nevoia de a face din România un partener funcţional din interiorul acestora, legea tăcerii nu a mai putut funcţiona nestingherită. Primele condamnări pentru încălcări ale legalităţii de către oameni politici români au survenit, tulburând apele şi semnalând intrarea într-o nouă epocă, în care jocurile politice nu se mai pot face după vechile reguli (fidelitate în loc de competenţă, lege în locul bunului plac, negociere în loc de şantaj, pedeapsă pentru abuz etc.).

Tabloul degringoladei politice de astăzi a României se datorează, aşadar, unor cauze mai vechi şi mai profunde decât înlocuirea majorităţii parlamentare PDL cu cea USL. El rezultă nu numai din obişnuitele înlocuiri ale „oamenilor lor" cu „ai noştri", nici dintr-o poftă nesăbuită de abuzuri, ci din schimbarea regulilor jocului, din întărirea monitorizărilor internaţionale asupra României, din accenturarea, datorată crizei, a reactivităţii cetăţeneşti şi din declanşarea delaţiunilor unor politicieni pe seama altora (cascada plagiatelor, proprietăţile ilicite etc.).

Acest tablou este însă agravat, în ultimele săptămâni, de evidenţierea profundelor anomalii la nivelul funcţionării instituţionale. Preluarea la Guvern a Monitorului Oficial şi destituirea fără motivare clară a Avocatului Poporului de către actuala putere au marcat doar începutul. Răspunsurile au fost pe măsură, ajungându-se astăzi la performanţa menţinerii sub ascultare a unui serviciu secret - DST - de către un preşedinte formal deposedat de atributele sale constituţionale, sau acţiunea Procuraturii împotriva unor cetăţeni care şi-au exercitat liber dreptul constituţional de a vota la referendum în conformitate cu propriile opţiuni politice.

În pofida avertismentelor sosite de la Bruxelles, de la Comisia de la Veneţia şi pe alte canale, dinspre exterior, practicile iresponsabile au continuat, la nivel instituţional, în România, ajungând să afecteze şi funcţionarea corectă a Curţii Constituţionale. Eratele neadoptate corect la un act oficial, dar apărute cu promptitudine în Monitorul Oficial dintr-o timorare cauzată de atenţionările repetate că orice atingere adusă CCR va fi socotită de UE ca o abatere gravă de la democraţie, sunt încă o dovadă că instituţiile româneşti sunt deficitare în deservirea democraţiei şi a cetăţenilor, fiind în schimb profund aservite intereselor de grup.

Paradoxal, profund dezolantele reliefuri instituţionale şi politice româneşti de astăzi sunt un semn îmbucurător şi dătător de speranţă. Ele semnalează că degringolada nu poate continua, că s-a ajuns la un punct de cotitură în care democraţia românească trebuie să devină efectivă şi că Europa nu este dispusă să tolereze practicile neconstituţionale din partea nimănui.

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyiai din Cluj

Citește totul despre:

Comentarii

loading...