Guvernul a dorit să renunţe tacit la ţinta 2015 pentru adoptarea euro. A scris în proiectul Programului de Convergenţă că România îşi propune să intre în mecanismul ratelor de schimb II (ERM II) abia în intervalul 2013-2014. De aici, doar un cunoscător atent al fenomenului putea pricepe că am renunţat, de fapt, la 2015 ca ţintă. Mi-a spus acest lucru un oficial român acum trei săptămâni şi tot el mi-a furnizat şi cheia de citire: pentru a trece la euro, o ţară trebuie să stea minimum doi ani în ERM II. Menţionarea anului 2014 (+ 2 ani = 2016) însemna că guvernul român arunca în aer, ţinta 2015. Decizia plutea oarecum în aer în condiţiile în care la nivel politic trecerea la euro era un obiectiv ignorat. De fapt, doar BNR se ocupa de subiect.
Trecerea la euro presupune o grămadă de detalii tehnice, campanii de informare, legislaţie principală şi secundară. Chiar dacă am fi pregătiţi economic şi politic, tot rămân multe detalii de pus la punct pentru perioada intermediară. Polonia şi Ungaria nu au stabilită o ţintă de adoptare, dar au consiliile care pregătesc deja trecerea la euro, atunci când decizia politică este luată şi condiţiile economice îndeplinite. La noi, dat fiind că nu părea o urgenţă, nu prea făceam nimic, în ideea că măcar să ne decidem să ne ţinem serios de ţinta pe care tot noi ne-am stabilit-o şi vedem după aia cum ne organizăm.
Presa a aflat de intenţia Guvernului şi am fost surprins plăcut de mulţimea de articole şi editoriale care au urmat. Semn îmbucurător că euro contează, că e o temă politică grea, care merită dezbătută. Evident, întrebarea de substanţă este dacă e bine să aderăm la euro mai repede sau mai târziu. Cei care susţin amânarea spun că nu suntem pregătiţi, că nu vom fi pregătiţi până în 2015 şi că riscăm să păţim ca Grecia şi Portugalia dacă intrăm în clubul euro nepregătiţi. Foarte mulţi economişti români susţin această idee, care a devenit practic parte a ortodoxismului economic de la noi. În plus, voci influente de la FMI, atât Jeffrey Franks, cât şi reprezentantul nostru acolo, Mihai Tănăsescu, spun că România are nevoie de supapa de flexibilitate reprezentată de cursul de schimb şi inflaţie.
Împotriva acestui ortodoxism au vorbit consiliera premierului, Andreea Paul Vass, şi şeful Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru. Amândoi merg pe o logică a disciplinării: România nu va fi pregătită nici peste doi ani şi niciodată dacă lăsăm lucrurile să meargă de la sine. Tind să le dau dreptate acestora din urmă. Tocmai obiectivul aderării la euro poate fi ancora prin care să facem reformele necesare şi să continuăm cu politicile economice responsabile. Din această perspectivă, procesul e la fel de important ca şi ţinta finală. Nici nu trebuie să facem un efort suplimentar faţă de momentul actual: programele convenite cu Comisia Europeană şi FMI presupun scăderea deficitului bugetar şi a inflaţiei, astfel încât dacă ne ţinem de ele atingem ţintele de aderare la euro.
Cine câştigă din menţinerea leului? Răspunsul ortodoxiei economice este că o ţară cu economie necompetitivă nu va face faţă şocului intrării într-un club performant. Deci, teoretic, putem umbla la deficitul bugetar (ridicăm cheltuielile publice pentru a face injecţii de bani în economie) şi la inflaţie. Problema e că avem deja o experienţă bogată de sens contrar: deficitul bugetar şi inflaţia nu folosesc în România la stimularea economiei, ci la prelungirea unor metehne politicianiste şi blocaje antireformiste. Creşterea economică din 2000-2008 nu a fost încurajată prin deficite bugetare, dimpotrivă, politicienii au mărit deficitele abia în ultimii ani de creştere economică. De ce? Pur şi simplu pentru că aveau bani la buget, aşteptau şi mai mulţi anii următori, şi au dorit să cumpere electoratul cu acei bani (doar aşteptaţi). De unde ne-am trezit complet dezarmaţi în faţa crizei economice.
În condiţiile noastre, trecerea la euro nu poate fi o decizie pur economică, ci trebuie să ţinem cont de metehnele noastre. Dezbaterea pur economică are sens atunci când crezi că cei care iau decizii sunt un fel de roboţi care umblă cu injecţii de bani asupra economiei pe baze pur logice şi economice. Ceea ce nu se întâmplă la noi. Dimpotrivă, ştim aproape sigur că, dacă au la dispoziţie metode de a ne fura căciula, politicienii o vor face. Atunci, cel mai logic e să le iei această jucărie din mână.
În ce priveşte argumentul cu marja cursului de schimb, ortodoxismul economic spune că e bine să avem acest instrument la îndemână – adică putem, teoretic, ajuta economia prin cursul de schimb. Doar că nu prea o facem şi nu prea ne permitem să o facem. Dimpotrivă, BNR cheltuie bani pentru a ţine leul stabil. Cât anume nu ştim şi nu putem şti, pentru că e o informaţie clasificată. Cert e că avantajul cursului de schimb flexibil e doar unul teoretic. Adică am putea la un moment dat să lăsăm leul să pice, punând practic populaţia să plătească lipsa de competitivitate a firmelor, dar chiar e imaginabil că o vom face? Avem o economie euroizată şi dacă leul o ia razna faţă de euro, populaţia şi chiar firmele vor fi afectate. Doar costul impredictibilităţii (într-o societate care nu a uitat inflaţia şi fluctuaţiile de curs din anii ‘90) ar fi mult mai mare decât avantajele teoretice ale unui curs flexibil. Gândiţi-vă numai la cât de mulţi români au credite în euro. Pe lângă asta, mare parte din facturi sunt direct în euro (telefoane, internet, cablu, o parte din utilităţi). De fapt, societatea românească a renunţat de facto la leu şi gândeşte mai mult în euro. Un cititor de pe un forum glumea chiar că şi şpăgile sunt în euro. Dar scenariul sumbru nu e că BNR va lăsa leul să cadă, ci că BNR s-ar putea să nu-l mai poată ţine. O ţară cu inflaţie multianuală peste 6% nu poate spera la o monedă stabilă pe termen lung, ce se întâmplă acum cu leul stabil în condiţii de inflaţie şi deficite mari e o anormalitate care, presupun, ne costă scump. În aceste condiţii, cursul de schimb flexibil constituie un avantaj teoretic de care ar trebui să ne fie frică să beneficiem şi un risc practic care ne va lovi în viitor, dacă nu trecem la euro.
În ce priveşte comparaţia cu Grecia şi Portugalia, ea este bazată pe două omisiuni majore: 1) nu adoptarea euro a provocat crizele din aceste ţări, ci meteahna politicienilor de acolo de a se împrumuta ieftin şi de a amâna reformele. Dacă intri într-o clasă de premianţi (ca să continui metafora lansată de Andreea Paul Vass) şi nu te apuci de învăţat temeinic, atunci tu eşti de vină, nu standardele clasei. Omisiunea nr. 2): guvernanţa economică europeană. UE şi ţările din eurozonă (citeşte Germania) au inventat un întreg mecanism de constrângeri pentru a nu mai lăsa leneşii să se lase pe tânjală sau măcar să le taie accesul la credit ieftin în viitor. Zona euro în care va intra România, dacă va intra, are cu totul alte reguli decât zona euro în care au intrat Grecia şi Portugalia, iar aceste reguli noi se referă mai ales la problemele ţărilor leneşe: deficite, datorii publice, reforme. Putem spune că ei caută deja medicamente pentru gripele noastre viitoare.
În fine, după ce dezbaterea a fost pornită în presă, preşedintele Băsescu a declarat şi el la TVR că obiectivul 2015 ar trebui menţinut. Guvernul a revenit asupra deciziei de amânare şi menţinem 2015 ca an-ţintă. În plus, s-a luat decizia binevenită ca adoptarea euro să fie pregătită de un consiliu condus de premier, cu guvernatorul BNR ca vicepreşedinte, unde sunt incluse şi ministerele de linie. Este oricum o structură mai realistă decît comitetul BNR – Ministerul Finanţelor, care exista mai degrabă fictiv până acum. Este o decizie bună, dar pentru a atinge obiectivul 2015 premierul chiar trebuie să se implice de acum înainte.
Cristian Ghinea este director al Centrului Român de Politici Europene
