Vă mai amintiţi care a fost primul lucru pe care l-am învăţat, atunci când am păşit pragul unei instituţii de învăţământ (clasa I sau grădiniţă)? Să stăm cuminţi în bancă, cu mâinile la spate. Apoi, că trebuie să ridicăm două degete şi să aşteptăm să ni se dea voie să spunem ce avem de spus.
Nu neg că asemenea deprinderi sunt necesare pentru ca un educator sau învăţător să poată “lucra” cu şcolarii atât de zvăpăiaţi de la natură. Dar nici nu pot să nu observ că ele cultivă conformismul în dauna iniţiativei, pasivitatea în dauna activismului. Mi se pare că elevilor ce stau cuminţi în banca lor e relativ uşor să li se transmită cunoştinţe, dar mai greu să li se dezvolte aptitudini. Atunci când în locul învăţătorilor punem guvernanţii, constatăm din nou că e mai simplu să ai de-a face cu cetăţeni disciplinaţi, care stau liniştiţi în băncile lor, votează disciplinat, nu pun întrebări incomode, nu protestează împotriva proiectelor de legi adoptate pe şest de către Guvern şi nu ies în stradă atunci când ei, cei de la butoane, se fac că nu-i aud.
Disciplinarea elevilor înseamnă comportamente uniforme, predictibile. Uniformitatea e impusă, mai întâi în formă şi apoi în conţinut, printr-un recent proiect de lege iniţiat de 70 de deputaţi, marea majoritate de la PSD. Conform proiectului de modificare a Legii nr. 35/2007 privind creşterea siguranţei în unităţile de învăţământ, uniforma şcolară ar deveni obligatorie în întregul învăţământ preşcolar şi preuniversitar, atât de stat, cât şi privat. Iniţiatorii consideră (conform Expunerii de motive) că această propunere ar reprezenta “părerea unanimă a celor direct implicaţi în procesul de învăţământ”. Cât de “unanimă” e această părere e uşor de constatat dacă întrebăm 10 elevi, luaţi la întâmplare. Recursul la ideea de unanimitate este, probabil, un “acte manqué” răbufnit dintr-o tentaţie totalitară insuficient reprimată.
Dar să vedem argumentaţia. În ultimii 22 de ani – spun deputaţii – “s-au amplificat discrepanţele” între elevii săraci şi cei bogaţi. Este adevărat, numai că termenul nu e potrivit, “discrepanţă” sugerând o nepotrivire flagrantă. Or, se ştie că în grupurile de copii sau de adolescenţi criteriile după care se formează asocierile sau sunt recunoscuţi liderii informali sunt altele decât statutul economic, aici fiind valorizate cu totul alte abilităţi. Iniţiatorii cred că uniformele ar evita “discriminarea dintre elevii săraci şi cei care provin din familii înstărite, promovându-se egalitatea de şanse”. Păi, discriminarea, dacă există, este făcută de profesori, care nu se orientează (sper) după hainele purtate de elevi. În plus, trebuie avut în vedere că, pentru unele familii, costul uniformei va putea constitui o povară importantă, dacă nu chiar un motiv de abandon şcolar – căci proiectul nu ne spune decât că elevilor din familii sărace LI SE POT acorda ajutoare sociale pentru achiziţionarea uniformelor.
Pe de altă parte, uniformele nu vor elimina niciodată diferenţele sociale. Copilul “cu posibilităţi” va purta întotdeauna un pantof “de firmă” uşor identificabil de către colegi, îşi va povesti vacanţele petrecute în ţări exotice, va exhiba telefonul de ultimă generaţie şi, nu în ultimul rând, va face “doamnei” cadouri substanţiale de 8 Martie. Deci, oricât am încerca să o ascundem sub uniformă, diferenţa de statut social va fi acolo, între elevi. Doar că, repet, nu trebuie să aplicăm copiilor standardele noastre, ale adulţilor. Noi suntem mult mai tentaţi să-i admirăm/invidiem pe cei bogaţi decât copiii, care-i admiră mai degrabă pe cei dezinvolţi, talentaţi, uneori rebeli… Ecuaţia prestigiului este extrem de complexă la copii şi adolescenţi.
Purtând cinci zile din şapte uniforma impusă de şcoală, elevii vor avea şanse reduse să-şi educe bunul-gust în materie vestimentară. Aş prefera şcoli în care profesorii îşi învaţă cu tact şi discreţie elevii să-şi asorteze hainele, decât reprimarea prin uniformă a tendinţei normale de exprimare prin vestimentaţie. Chiar dacă adolescenţii vor avea întotdeauna tendinţa de exagerare, ei trebuie înţeleşi şi lăsaţi să depăşească natural neajunsurile vârstei.
Deputaţii ne mai spun că uniforma va contribui la “menţinerea decenţei, evitându-se situaţiile în care fetiţele care poartă fuste scurte, atrăgând privirile băieţilor din clasă sau din şcoală”. Nu mi-e clar dacă uniforma sau lipsa ei e de vină pentru construcţia şchioapă a frazei. Ştiu însă că, la o anumită vârstă, “fetiţele” găsesc întotdeauna metode prin care să-şi scurteze fustele (doar n-aţi uitat, doamnelor deputat, cum se manevrează cordonul). Cât despre privirile băieţilor, este firesc să fie atrase de respectivele fetiţe, doar nu pretindeţi să fie vrăjiţi de scheletul din cabinetul de anatomie sau de vreo integrală Riemann.
În concluzie, domnilor deputaţi, inspiraţi-vă din idolii şefului dumneavoastră, Valeriu Zgonea, cel care a încercat în zadar să-l convingă pe Roger Waters să dărâme nu ştiu ce zid, şi ascultaţi aici:
“We don’t need no thought control
No dark sarcasm in the classroom
Teachers, leave them kids alone.”
Mircea Kivu este sociolog
